duminică, 26 februarie 2017

GHIMPELE


La început nu-ţi dai seama, abia când osul simte din plin atingerea perfidă a înţepăturii realizezi că s-a întâmplat ceva. Când ţi se întâmplă pentru prima oară te sperii un pic. Mai apoi, aproape ritualic, an de an, ca şi cum ar trebui să plăteşti un tribut fără să ştii sigur data, te obişnuieşti, durerea se transformă în acceptare şi icnetul uşor se transformă în tăcere. Mereu îmi aduc aminte,  (doar) în astfel de momente, de clipa în care apostolul Pavel, înaintând cu prigoana fără frică spre Damasc, dă ochi, la propriu, cu Lumina de sus, şi-n căderea-i umilă primeşte întrebarea: „greu îţi este să  izbeşti cu piciorul în ţepuşă”?
Când robota cotidiană îţi intră în drepturi şi pauzele-s din ce în ce mai mici şi mai rare nu ai prea multe opţiuni de relaxare a minţii în timpul în care mâinile şi picioarele nu-ţi stau toată ziua. Înainte vreme, mai la prima tinereţe adică, îmi era de ajuns să setez radioul pe un anume post de radio, să conectez boxele şi, în fluxul de ştiri&muzică, să duc la bun sfârşit cele propuse. Numai că de la un timp nu-mi mai trebuie niciun radio, căci muzica parcă nu mai e ca cea de acum 20 de ani, ştirile sunt din ce în ce mai false şi mai alarmante, iar publicitatea, falsă şi ea, poluează eterul cu promoţii fade.
Ora et labora, aşa spuneau latinii, şi-n ultima vreme această zicală parcă mi se lipeşte din ce în ce mai mult de fiinţă. A nu se înţelege că în timpul muncii am pauze de îngenunchere în care să-mi ridic mâinile, liturgic, în rugăciune, nicidecum. Dar a-mi pune mintea să se roage folosindu-se de experienţa vieţii, în sensul de procesare a informaţiei adunate în timp, da.
Nu sângele curs este problema, oricum e prea puţin, ci ghimpele, capul acela mic şi negru, rău şi ascuţit, ce rămâne în talpă, amintindu-ţi parcă, la fiecare pas, că omul se simte fragil nu doar când e rănit sufleteşte, de ghimpii ce-i sunt băgaţi uneori în inimă, ci şi trupeşte, chiar dacă, declarativ, cei mai mulţi se bat cu pumnul în piept că-s invincibili în faţa mărăcinilor.
M-am întrebat deseori ce-i mai uşor de suportat, a călca în mărăcini şi a şchiopăta o perioadă, ori a primi ghimpi în adâncului sufletului şi-a merge aparent drept într-o lume strâmbă? Şi-apoi, un ghimpe în talpă e doar o joacă de copil, mă întreb oare, o cunună de spini, pusă pe cap şi mărăcinii întregii lumi adunaţi într-un suflet, cum s-or simţi? Cumva, am găsit răspunsul tot în seninul copilăriei, căci în vremea aceea, ascultând poveţele babelor de la poartă, foloseam scuipatul pentru orice julitură, panaceul universal. Ştiu, sună banal, dar cred că acea cunună de spini, hristică, şi mărăcinii lumii întregi din sufletul lui Hristos, tot scuipatul le-au diminuat puterea, scuipatul lumii întregi care, dizolvat de puterea invincibilă a iertării, a făcut ca fiecare spin în parte să rodească, să se înmoaie, să se deschidă şi să se transforme în floarea iubirii ce nu se veştejeşte niciodată.
Mda, ştiu, lipseşte pragmatismul, lipsesc coordonatele, totul pare fără frontiere, ca şi cum (că tot îmi zicea cineva) iubirea le poate rezolva pe toate. Fireşte că nu, nu le poate rezolva pe toate, ci doar pe cele pe care nimeni şi nimic din lumea asta nu le poate rezolva, matematic vorbind, n-o să rezolvăm ridicarea la pătrat cu iubirea, dar putem rezolva, cu excerciţiu, toate operaţiile ce trec peste infinit.

Am un ghimpe, da, încă-l mai am, dar simt cum încet, încet, în soarele primăverii, în scuipatul lumii, în sângele iertării şi-n aşteptarea învierii, începe să rodească. Va înflori vreodată, oare, într-o lume în care florile sunt rupte pentru morţi, iar ghimpii-s dăruiţi, cu prisosinţă, celor vii?