miercuri, 18 octombrie 2017

INTERZIS MINORILOR


Că numai mie mi se putea întâmpla, da, aşa-mi zic deseori, nu de alta, dar nu ştiu cum se face că-s uneori părtaş, alteori martor, în anumite scene din viaţa de zi cu zi, în aşa fel încât de multe ori chiar mă uit ca nu cumva cineva să-mi facă vreo farsă de genul celor cu camera ascunsă. Unde pui că de la o vreme, ca un făcut, e imposibil să nu mă întâlnesc cu câte cineva cunoscut, atât pe stradă, cât mai ales în magazine, şi nu doar în zonă, ba chiar şi pe o rază de 40-50 km.
Acum ceva zile, într-un hipermarket care-i destul de aproape de casă, unde chiar te întâlneşti cu oameni pe care-i vezi cel puţin săptămânal, grăbit, căci de obicei aşa îmi fac cumpărăturile, mă apropii de una din benzile ce duc spre casa de marcat ce taman se deschidea, bucuros că-i doar o persoană înaintea mea în timp ce pe banda de la casa 3 erau deja 7-8 cumpărători, dau să-mi descarc cumprăturile pe bandă şi observ că bărbatul dinainte mă invită să intru primul. Acu’ e drept, ne ştiam din vedere, ne-am mai văzut prin curtea şcolii la şedinţele cu părinţii, prin piaţă, dar de aici şi până a deveni aşa de respectuos  e cale lungă. Acu’ sincer, oi fi eu preot, dar asta nu înseamnă că trebuie să sar peste rând ori să accept, chiar dacă mă grăbesc, să intru înaintea altora. Ba mai mult, mi se pare normal să stau la rând, ca toată lumea, indiferent unde am de stat, fără să am niciun privilegiu, în definitiv, dincolo de zidurile bisericii preoţia o port prin vorbă şi faptă, nu (doar) prin haină.
Vă rog”, zice omul, un bărbat de aproape 50 de ani, proaspăt vopsit (ştiu că-s rău, dar parcă-i ciudat de tot pentru un bărbat să-şi vopseacă părul, dar fie), „puteţi intra înainte, că tot n-a venit fata la casă”. I-am  mulţumit pentru intenţie şi am rămas la locul meu, mai ales că după mine au mai venit  două persoane cu două cărucioare, realizând mai târziu de ce a vrut să mă lase înainte.  
Vine fata la casă, pleacă banda, curg produsele celui de dinaintea mea. Ultimul produs, un pacheţel, era pus într-o punguţă din aia mică, transparentă. În timp ce-mi aranjam produsele pe bandă să nu se rostogolească, doar vedeam mâna casierei care tot trecea produsul (pacheţelul) peste scaner şi ... nimic, asta în timp ce bărbatul dinaintea mea parcă se tot schimba la faţă.  Doar o fracţiune de secundă a durat până când, cu pachetul ridicat în aer, chiar în momentul în care mă apropiasem de casa de marcat, căci bărbatul deja aproape terminase de pus în cărucior tot, casiera a strigat către colega de la casa 3: „zi-mi şi mie, prezervativele astea noi, ce cod au?”, moment în care eu deja eram pe sub bandă, ca un fulger, încercând să-mi mai iau o pungă în plus, asta chiar dacă nu-mi mai trebuia. Toţi cei de la banda 3, dar şi persoanele din urma mea, s-au uitat în dreptul casei de marcat. Eu, inspirat, eram pe sub bandă, bărbatul dinaintea mea, săracul, galben-verde-roşu, toţi se uitau spre el ca şi cum din acea clipă devenise cel mai mare pericol public, mai cu seamă că până a ieşit din magazin, mai toţi se uitau spre el, şuşotind asemenea bătrânelor care-şi mai spun câte una punându-şi broboada în dreptul gurii ca un filtru împotriva bârfei.
Le-am luat”, îmi spune bărbatul în parcare, în timp ce ne puneam cumpărăturile în maşini, „pentru un prieten, că e ziua lui şi am zis să facem un pic de caterincă pe seama lui, să le punem printre cadouri”.
"Adame, unde eşti? Răspuns-a acesta: am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns”, ăsta-i pasajul biblic în care, pentru prima dată, un om simte ruşinea. Este foarte adevărat că latinii aveau o vorbă: „naturalia non sunt turpia” (lucrurile naturale nu sunt ruşinoase), dar până unde merge naturalul, are cineva o unitate de măsură pentru asta, exceptând decenţa, care nici ea, la rându-i, nu are unitate de măsură? Şi apoi, când îţi vine să intri în pământ de ruşine, să te gândeşti, zicea cineva, că şi morţii tot în pământ intră, pentru care fapt, mai bine rămâi unde eşti şi încerci să repari eventuala greşeală.  Mark Twain spunea că „omul este singura creatură care roşeşte sau ar trebui să roşească”, iar cunoscutul biolog evoluţionist Charles Darwin, chiar a fost pus serios în dificultate datorită acestui aspect, spunând la un moment dat că „suntem singurele primate care se aprind în obraji ca răspuns la situaţiile jenante prin care trec, când ne ruşinăm sau când suntem prinşi cu o minciună”. 
Pfoaii, că inspirat am fost când am intrat sub bandă, probabil că dacă nu aveam această inspiraţie de moment, ori poate că îngerul păzitor m-a ferit, toată lumea s-ar fi uitat spre mine, şi nu ştiu cum aş fi reacţionat, credeţi-mă, mai ales că mi-am adus aminte o situaţie din copilărie în care chiar aveam de ce mă ruşina. Şi zic asta fiindcă nu ştiu dacă aveam mai mult de 8 ani când, în joaca prin utilajele vecinilor care mai lucrau la SMA (secţia de maşini agricole a CAP-ului, pentru ăi mai tineri), am găsit, dimpreună cu alţi copii de pe uliţă, vreo două ţigări într-un tractor, Carpaţi cu filtru chiar, pentru cine-şi mai aduce aminte. Dar cum să împarţi 2 paie la 3 măgari? Nu merge, fireşte, aşa că a picat beleau pe mine să merg la magazin, chipurile să iau nişte ţigări pentru vecinul cu pricina, în aşa fel încât să avem fiecare din noi câte o ţigare numai bună de fumat în glugile de coceni din grădini. Mda, aţi citit corect, aşa de mare a fost tentaţia la vârsta aia încât am avut curaj să merg să cer ţigări, motivând că-s bani de la vecinul care, prins cu treburi, nu putea veni. Răspunsul gestionarului a venit ca un trăznet: „măă, copile, te spun lu’ popa (tata), nu-ţi e ruşine! Mai devreme a venit altu’ de a cerut ţigări, tot pentru Nae” (vecinul cu tractorul), nu ştii că e interzis minorilor? Şi în momentul ăla am simţit cum tot sângele pulsa în obrajii arşi de soarele verii ce taman se scursese. Abia mai târziu am aflat cuvintele lui Nicolae Iorga care spunea că „cea mai mare ruşine e cea pe care n-o vede nimeni: ruşinea ta de tine însuţi”, întărindu-mă şi cu cuvintele Ecclesiasticului care grăieşte aşa: „căci este ruşine care aduce păcat şi este ruşine care aduce mărire şi har”.

vineri, 6 octombrie 2017

RĂSCRUCEA DINTRE LOCURI

În miile de paşi făcuţi în urma maşinii de tuns gazonul pot ţese fel şi fel  de gânduri în scenarii ce uneori frizează ilarul şi, alteori, ating doar suprafaţa unor adâncimi sufleteşti în care, recunosc, mi-e frică să mă afund, frica aceea pe care o ai în momentul în care intri în camera unei bătrâne ce-şi pune cea mai de preţ cusătură pe jos, iar tu, uitându-te la bocanci, constaţi că noroiul cotidian de pe ei, ar lăsa nişte urme ce nu se vor spăla niciodată. Şi nu, nu despre gazonul din curtea bisericii vreau să vorbesc, ci despre răscrucea unor drumuri care, în întretăierea lor, duc în acelaşi loc, spre (a)casă. Spune Ion Minulescu, minunat, într-o poezie:
Pe scara sufletului meu
M-am întâlnit cu bunul Dumnezeu –
Eu coboram mâhnit din conştiinţa mea,
Iar El urca surâzător spre ea!...
Rezemat cu mâinile de ulucile rectangulare şi ascuţite ale gardului, într-un respiro nemeritat, mă tot uitam la bătrânul care, în ultima oră, deja făcuse trei ture pe un drum ce părea că se înfundă undeva. La prima vedere am gândit că nici nu mă cunoaşte, treningul şi şapca camuflându-mă binişor de vântul ce tot da târcoale pe la colţurile bisericii.
Fusei la un loc (teren)”, zise el, rărind paşii, „am fost să-l văd, că-l am de la tata”. De trei ori într-o oră să mergi la un loc, poate chiar de 10 ori într-o zi pe un drum ce odinioară ţi se părea cunoscut, pare mult, dar atunci când nu-ţi mai găseşti locul într-o lume fără sens, ai tendinţa să mergi spre originile în care, măcar şi pentru o vreme, ştiai că ai un loc în care plăsmuirea sângelui se alinia la startul primelor bătăi de inimă.
Şi ne-am oprit la jumătatea scării
Încrucişându-ne în clipa-ntâmpinării
Săgeţile perechilor de ochi, ca de-obicei –
Ah! ochii Lui cum semănau cu ochii mei!
Drăcovenia aia ce e”, întrebă bătrânul arătând spre maşina de tuns, ca şi cum ar fi dorit să mustre prezenţa ciudatului obiect în curtea bisericii. Şi când a auzit că-i maşină de tuns iarba şi-a dat pălăria spre ceafă şi, oprindu-se, a exclamat: „să trăiască acu’ taica mare, să vadă minunea. De la el am învăţat să cosesc, să bat coasa şi să pun coporâie (coada coasei). În '32 m-am tăiat în coasă, la loc (teren), maica mare mi-a zis că n-a rămas o litră de sânge în mine”. Am zâmbit senin, peste timpuri cumva, gândindu-mă la felul în care bătrânele de-atunci, călite prin război, rămăseseră marcate de sângele văzut, amplificând cantităţile numai cu gândul la tinereţile scurse prea devreme prin crăpăturile avide ale pământurilor brăzdate de obuze.
Acum ceva zile am fost să donez sânge, nu prima dată şi, cu siguranţă, nu ultima
(prin programul Patriarhiei „donează sânge, salvează o viaţă” s-au strâns mii de litri de sânge, 7000 numai în anul 2015, poate chiar mai mult anul trecut).
Pe de o parte gândul că-s oameni pentru care o picătură de sânge e la fel de vital ca o gură de aer, pe de altă parte pentru că, deşi nu perfuzabil, acum 2000 de ani, într-o tainică grădină, hristicele picături de sudoare, rod al fricii omeneşti în care se deşertase toată durerea lumii, s-au făcut picături de sânge pe care pământul le-a primit însetat, şi că, pe-o cruce, fără a avea garou pus ori tensiune luată, într-o pironire inumană, sângele dumnezeirii a curs pentru ca noi, cei încătuşaţi în prejudecăţile unei lumi livide, să nu uităm că sângele, seva vieţii fizice, are aceeaşi culoare, aceleaşi proprietăţi, şi-n venele românului ortodox, şi-ale americanului eterodox, şi-ale ultimul băştinaş animist din zona amazoniană. Când susţii viaţa, de poţi, gândeşte-te ce spune Cuvântul: „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”. Să-ţi dai sufletul pentru cineva e dumnezeiesc, dar o picătură de sânge, pentru cineva, poate fi primul pas pe care-l poţi face spre dumnezeire.
Mă duc să văd locul ăla”, zise bătrânul, plecând uşor, cu paşii număraţi, pe drumul acela pe care, cine ştie, la un moment dat, se va reîntâlni cu începutul.
De ceva săptămâni mi-a fost marcat drumul spre casă,
spre amuzamentul multora, şi poate că-i firesc. Ceea ce mulţi însă nu ştiu e faptul că pe drumul spre casă nu m-am rătăcit nicicând, dar mi-e frică însă să nu-l rătăcesc pe cel  care mă duce spre „acasă”.
Pe scara sufletului meu
M-am întâlnit din nou cu Dumnezeu –
El cobora solemn din conştiinţa mea
Iar Eu urcam surâzător spre ea!...