sâmbătă, 9 septembrie 2017

CLOPOŢELUL CONŞTIINŢEI




Azi, pe când îmi lipeam pantofii în talpă pentru a cincea oară (nu pentru că-s prea vechi, ci pentru că-s prea prost făcuţi) mă gândeam la perioada copilăriei când, în aceste zile, zbârnâiam de bucurie că o să merg în bâlci pentru a cumpăra cele necesare începutului de şcoală. Desigur, cumpăram şi pantofi noi, cu vârf sănătos, să reziste la toate juliturile şi loviturile din timpul scurtelor partide de fotbal de dinaintea orelor ori, de multe ori, chiar şi-n pauze, oricât ar fi fost ele de scurte.
Emoţia  reîntâlnirii cu colegii, (pe care de altfel îi întâlneam şi toată vara la scăldat ori la fotbal) într-un cadru festiv, era deosebită. Ni se părea straniu când ne vedeam îmbrăcaţi în uniforma nouă, ca scoşi din cutie, după ce o vară întreagă alergam desculţi, doar în pantaloni scurţi, râzând sănătos la vreo fază ce pe-atunci n-o imortaliza nimeni prin fotografie, de cel care părea mai costeliv dintre toţi, nu că nu se puteau număra coastele oricăruia dintre noi la cât alergam într-o vacanţă.
Melancolie? Mda, s-ar putea spune, dar numai până în momentul la care conştientizez că începe iar şcoala şi melancolia dispare, locul ei fiind luat de oarece tristeţe. Şi asta nu pentru că nu-i mai văd pe copii, puţini rău de altfel, cu şăpcuţe cu cozoroc, cu matricola pe mână şi cu cravata fluturând la gât (cravata nu-i a comuniştilor, la noi Carol al II-lea le-a impus prin cetele de străjeri, asta dacă nu vreţi să ştiţi că erau purtate chiar şi de Soldaţii de Teracotă, din China antică, descoperiţi  la Xian), ci pentru că entuziasmul lor lipseşte aproape cu desăvârşire într-o societate în care copilăria a devenit câmpul de bătaie al celor mari, plecând de sălile de clasă şi până la ultimul manual tipărit ori încă aflat în contestaţie. Entuziasmul lor s-a transformat în nedumerire și frică într-o lume speriată de noul virus și de regulile ce-i urmează, entuziasmul lor s-a transformat într-o nebuloasă pe care n-o pot desluși nici cei ce fac legea și nici măcar de părinții care, la fel de nepregătiți, învață din mers noile cerințe. 
Bieţii copii... . Ce să înveţe, mă, de la ăi mari”? Marin Sorescu are acestă întrebare oarecum retorică dar atât de valabilă azi. Chiar, ce să vadă, în cazul în care ar deschide televizorul, pe aproape orice program? Ori poate găsesc mai multe lucruri ziditoare pe internet? Și apropo de internet, pare-se că devine, pe zi ce trece, atât profesorul copiilor, cât și doctorul celor mulți, prietenul celor singuri și legiuitorul celor nedreptățiți, toate aceste stări fiind bune și periculoase deopotrivă, totul la un click distanță. Biblic vorbind, pentru că nu pot trece peste acest aspect, avem mărturia lui Hristos care spune: „lăsaţi copii să vină la Mine că a unora ca acestora este împărăţia cerurilor”. Ba mai mult, apostolii au venit la un moment dat şi l-au întrebat: „cine, oare, este mai mare în împărăţia cerurilor? Şi chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor. Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte. Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării”. Asta este dimensiunea la care ridică Dumnezeu valoarea unui copil, cea de model înaintea unei societăţi care se doreşte ea însăşi model înaintea copiilor.
Trişti sunt şi dascălii în foarte multe cazuri, căci restrângerile de catedră, schimbările din mers  ale programelor, comisiile de toate felurile bazate numai pe hârţogăraie, încercarea de a avea diverse punctaje necesare pentru cine mai ştie ce concursuri, îi îndepărtează, independent de voinţa lor, de timpul efectiv ce ar trebui acordat elevilor, a celor care, în definitiv, rămân marii perdanţi ai unui început de şcoală în care a fi copil nu mai e o bucurie, ci o corvoadă. Plus de asta, mai nou, educatorii nu-și mai pot îmbrățișa micuții cu lacrimi mari pe obrajii îmbujorați de plâns, mâna învățătorilor nu mai poate fi aproape de cea a celor ce învață tainele scrisului și totul se face distanțat, legal de altfel, într-un spațiu mult mai aerisit fizic, dar parcă tot mai strâmtorat psihic. 
Revenind un pic cu picioarele pe pământ, că tot mi-am lipit pantofii, trebuie să recunoaştem că lumea mileniului III, cea în care trăim astăzi, este un pic (mai mult) diferită de cea de mijloc şi sfârşit de secol XX.  Ar fi retrograd să credem că doar cărţile ce erau cărate în ghiozdanul de carton de-atunci erau bune şi că tehnologia de azi aduce numai rău. Nicidecum, tehnologia facilitează accesul la informaţie mult mai mult, asta dacă există cineva care să îndrume cum se cuvine, cum odinioară se făcea pe ceaslovul din tinda bisericii la buchisirea primelor litere, ori mai apoi, pe băncile şcolii, imediat după primul clopoţel. 
Clopoţelul conştiinţei este cel care ar trebui să ne cheme în fiecare zi la cursurile pe care şcoala vieţii ni le oferă, căci, aşa cum spune o vorbă, de la şcoala vieţii nu se ia nicicând vacanţă. 
Mi-ar plăcea, recunosc, să pot întoarce timpul pentru o zi spre a putea intra măcar şi pentru câteva ore în rândul celor care se încolonează la uşa de intrare a şcolii. Boncăneam cu pantofii noi, nu lipiţi ca zi, în prima treaptă a scărilor, aşteptând ca după intonarea imnului să aud ori să strig, din toţi rărunchii: „la clasăăăăă!”
Ca slujitor, de dincolo de catapeteasmă, consider că școala trebuie să fie altarul în care se  slujește minții, iar biserica să fie școala care educă sufletul. Suntem obligați să susținem școala indiferent de costuri, oricât de scumpă ar fi educația, să fim sinceri, costă înmiit mai puțin decât a avea un viitor în care să dicteze ignoranța. Și dacă pentru sufletul său omul nu poate da nimic la schimb, nici măcar lumea întreagă, să conștientizăm că educația este singura avere cu care putem pleca dintr-un colț în altul al lumii fără a fi nevoiți să declarăm asta la nicio vamă, fiind singura bogăție pe care nimeni nu o poate impozita, fiind moneda pe care o poți folosi ori de câte ori în viață ți s-ar părea că ești sărac, dincolo de pauperitatea ce pare a ne împresura e toți din toate cele patru zări. 
Ne este frică? Foarte bine, frica este, zice-se, începutul înțelepciunii. Dar cu un pic de frică, cu un pic de credință, cu un pic de încredere, cu un pic de voință, cu un pic de răbdare, cu câte un pic din fiecare virtute să mergem mai departe, să învățăm toți, mari și mici, că aceste căderi ale omenirii nu-s decât încercările pe care omul le duce, de ce nu, taman pentru faptul că în anumite momente nu am învățat de la trecut și, greșind, retrăim o parte a suferințelor trăite de înaintașii noștri. 
Vă las la final cuvintele Ecclesiastului, el, învățatul, spunea așa: „Fiule! Din tinerețile tale alege învățătura și până la căruntețele tale vei afla înțelepciune. Ca și cel ce ară și seamănă apropie-te de ea și așteaptă roadele ei cele bune. Căci cu lucrarea ei puțin te vei osteni și curând vei mânca roadele ei”.  

15 comentarii:

  1. Pe internet,adeseori,se smintesc im masa din spirit de turma si nestiinta de carte!Te cutremuri ce ineptii se spun ,cate insule si vorbe de hula la adresa multor lucruri,inclusiv a celor sfinte!
    Nu vaz cum ajuta pe copii tehnologia de astazi si libertinismul din punct de vedere al unei maturizari si valori spirituale!
    Trebuiesc feriti de asa ceva!Dar oare se(mai poate?!


    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Că internetul sminteşte, nu neg, dar nici nu pot spune că nu-i şi ziditor deopotrivă. O unealtă în sine nu e rea decât atunci când e folosită cu/spre rău. Un cuţit în mâna unui om poate fi bun şi rău, depinde cum e folosit. Dacă-l foloseşti doar pentru tranşat carne ori curăţat legume, e foarte bun; dar dacă, orbit de vreo furie, îl foloseşti pentru a răni ori ucide pe cineva, e rău. Noi suntem cei care decidem pe ce dăm click când suntem pe internet, noi hotărâm dacă vedem un slide cu imagini ce bucură sufletul ori fotografii care tulbură mintea.
      Şi nu, nu mai putem ţine pe copii departe de internet, asta desigur, în ceea ce priveşte învăţatul, căci pentru timpul liber indicat ar fi să le găsim şi alte moduri de relaxare, departe de taste.

      Ștergere
    2. Desigur ca poate fi si ziditor,insa eu ma refeream la copii care sunt insuficient de pregatiti, de maturi ca sa discearna ce sa acceseze ,sa citeasca.Daca ti se inoculeaza de mic anumite tampenii,erori,minciuni in minte,,foarte,foarte greu mai tarziu le vei corecta,sau ma indoiesc ca se va mai putea face ceva.
      Ar trebui ,ce vreau spune, sa nu aiba acces pana la o anumita varsta in anumite sectiuni ale netului...cum ar fi si cea religioasa in care se comenteaza!Eu ma cutremur ori decate ori citesc comentariile(foarte multe) din postari despre religie.

      Ștergere
    3. Dar Hristos?!Se poate mereu mai multa implicare pe diverse cai!

      Ștergere
    4. Se poate, ştiu, chiar dacă, din ce în ce mai mult, simt că şi-n Biserică, independent de voia noastră, trebuie să ne acoperim de fel şi fel de hârtii înainte de a ajunge la altar, hârtii cerute, desigur, de autorităţi diverse, multe dintre ele care n-au nicio legătură cu partea sufletească din om.
      Şi totuşi, mergem mai departe, crucea e binecuvântarea prin care trecem din calvar la înviere.

      Ștergere
  2. Într-o zi în care ministrul educației (care educație, doamne!?) arată cât de mărunt este în măreția-i, eschivându-se de la un răspuns ce ține de clasa a II-a (noi în a II-a făceam gramatica, nu?, corectează-mă, te rog), neștiind de ce și când se scrie copii și când copiii - fir-ar el să fie de secretar din minister care a scris greșit textul!.. -, dar, mai ales, ce reprezintă al treilea 'i' din forma a_r_t_i_c_u_l_a_t_ă a pluralului 'copii', în ziua în care alte păpușele care au tangență cu, nu-i așa?, educarea și formarea generațiilor tinere, au defilat în marș forțat de la o unitate de învățământ la alta, și-au zăbovit la fiecare în funcție de masa electorală aferentă... ei bine, într-o astfel de zi pic și eu p-aci și te citesc, în condițiile în care, anul acesta, în această zi, am ales să analizez de la distanță, empatic, atât cât mi s-a transmis telefonic, cât s-a dorit să ajungă la mine din emoția și impresiile noului, ale unui alt început. știi ce bine e așa? vine o vreme când trebuie să delegăm.. :)
    da', vic, acum o curiozitate, că tot derulai pozele: de ce nu ați făcut o poză cu grămada de ghiozdănele și, eventual, încă una cu ele în spatele prichindeilor, cu ei mergând așa, agale, pe drum?
    chestia asta cu ținutul ghiozdanului la piept prea ține de marketing, zic. rostul lui e altul, indiferent de rest. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Despre cultura unui om politic nu discut, fie el şi ministrul educaţiei, iar asta nu pentru că nu m-ar durea că un înalt oficial greşeşte gramatical (din neştiinţa lui ori din greşeala celor care-i scriu ordinea de zi), ci pentru că mă interesează mai mult ca cei care vin din urmă, copiii noştri, să înveţe corec cum să se exprime în scris şi oral în diversele situaţii ale vieţii. Nu faptul că ministru a greşit e dureros, ci faptul că, indiferent cine eşti (eu, tu, preşedintele ţării ori altcineva) să accepţi că ai greşit, să recunoşti slăbiciunea de moment şi s-o corectezi, s-o îndrepţi în aşa fel ca data viitoare acel cuvânt să nu-ţi mai creeze probleme.
      Cât priveşte pozele, fiindcă mi-ai cerut, iar eu sunt ascultător răbdător al prietenilor mei (emoticonul îl ghiceşti tu) am inserat şi o poză cu grămada de ghiozdane, cel puţin atât cât a încăput în poza mea. Nu te pot ajuta însă la parta cu ghiozdănelele în spate, din motive practice. Abia am reuşit să-i adun, pe câţiva din cei prezenţi, pentru pozele afişate, căci unii din ei, venind prea de dimineaţă la slujbă (deşi îi rugasem să vină mai târziu) obosiseră un pic şi nu mai aveau răbdare: apoi alţii, în special cei mai micuţi, de bucurie că şi-au primit ghiozdanul n-au mai avut treabă de poze, au tăiat-o afară ori prin vreun colţ de biserică să vadă ce-i în ele, cum probabil aş fi făcut şi eu dacă eram de vârsta lor.
      Să nu crezi că mă îmbăt cu apă rece crezând că toţi cei care au primit aceste daruri vor excela la învăţătură, nicidecum, dar nici nu voi abandona unul din visele mele, acela de a vedea copiii din sat şi nu numai, plini de lumina învăţăturii.
      Următorul proiect, mult mai amplu, va include şi altceva, mult mai practic, dar până când nu voi vedea măcar o parte din el înfiripat, nu divulg nimic.

      Ștergere
  3. .. decât dacă te gâdil.
    'nțeles.

    RăspundețiȘtergere
  4. This blog was... how do I say it? Relevant!! Finally I've found something that helped
    me. Thank you!

    RăspundețiȘtergere
  5. Seara buna Padre.
    Citind randurile tale,mi-am dat seama ca mi-e dor de scoala si de vacante deopotriva.Abia asteptam prima zi de scoala,cu uniforma si rechizite noi.Scoala nu mi s-a parut niciodata o corvoada si iubeam vacantele.Dar in vacante aveam preocupari mult mai "lumesti" nu doar virtuale ca si acum.
    Totusi cred ca sunt multi dascali care nu stiu sa-i faca pe copii sa iubeasca cartea .Poate ca uneori nu este vina lor ci a programelor concepute de unii ce nu au tangenta cu realitatea.
    Sper insa ca scoala mai este pentru multi tineri o bucurie si o temelie.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mie îmi plăcea să merg la școală, să vin de la școală, dar nu-mi plăcea să stau la școală, mi se părea atunci că am multe treburi de rezolvat și jocuri de terminat. Cu toate astea am rămas mereu la școală ca un elev docil și pus pe șotii deopotrivă.
      Despre cele ce se întâmplă azi am relatat deseori, cumva, e plata faptului că cei mai mulți uită de faptul că 18 ani, ori poate 24 sau 50 la fel de bine, nu înseamnă terminarea copilăriei, aici e problema, că prea ne dorim să fim numai „mari”.

      Ștergere
    2. Offfff,mai scriu o data.Mi-a sters Goagalu ce scrisesem :)))
      Adevarat,cam prea ne dorim sa fim doar "mari" de parca ne-ar fi si mai usor.
      De multe ori ne incrancenam sa obtinem anumite lucruri si nu mai observam altele care poate ne-ar face mai fericiti.
      Ne dorim lucruri care poate nici nu ne sunt de folos.

      Ștergere
  6. Padre, eu simt ca era o vreme cand scoala mai zidea ceva bun, acum insa, cred sincer ca obiectivul a devenit unul de business. Sigur, exista locatii si scoli unde mai exista dascali, caci profesor e usor de ajuns, dascal... ti-e in inima. Dar chiar si acolo ( si noi avem acest avantaj, sa avem alaturi un dascal) programele absurde, pretentiile de business ale editurilor, forma in defavoarea fondului...toate astea sunt in defavoarea copiilor. Asa ca, eu sunt trista... chiar trista de ceea ce anunta clopotelul asta la inceput de septembrie... Dar mi-a placut mult sa va citesc.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Laura, sistemul e o stare de lucru, sistemele dacă vrei, oricare ar fi, sunt făcute de oameni, de oamenii care, iată, în cazul învățământului, au uitat că au fost copii. E trist să vezi că toți merg pe ideea unui sistem care să facă din tânăr bla,bla,bla și tra,la,la, adică mai nimic. De teorie nu ducem lipsă, de practică suntem deficitari. Avem nevoie de oameni la catedră și de copii în bănci, nu de roboți în bănci și programatori de roboți umani la catedră. Suntem oameni, avem puteri diferite de învățare, de simțire, de gândire, suntem deosebiți individual dar atât de asemănători în grup. Avem nevoie de normalitate, de respectul copiilor și al părinților față de dascăli, de respectul și aplecarea dascălilor față de părinți și copii, avem nevoie de legi care să nu creeze prăpastii între noi, ci punți de legătură între trecut, prezent și viitor.
      Zici că ți-a plăcut să citești, sper că ai și avut ce, că la cum scriu parcă nici n-am fost la școală. :))

      Ștergere