marți, 21 ianuarie 2014

DESPODOBIREA


Acum câteva zile i-a sosit ceasul, de fapt, impropriu spus acum câteva zile, pentru că ceasul îi sunase cu multă vreme înainte, de la începuturi, iar asta nu ca o predestinaţie, ci prin natura lucrurilor, prin firescul pe care deseori nu-l băgăm în seamă, gândind noi (prea mult uneori), că unele lucruri nu-s drepte, că de fapt ar fi trebuit să existe alt deznodământ, o altă istorie.
Acum vreo trei zile am făcut un lucru pe care-l fac de mulţi ani, în ordinea inversă a mişcărilor făcute cu o lună înainte, inclusiv cu sentimentele întoarse pe dos, am despodobit bradul.
Desigur, o să spuneţi că melancolia nu e bună într-o lume care trăieşte în 99% din cazuri numai pentru purtarea de grijă a celor materiale. Şi totuşi... . Şi totuşi eu sunt melancolic, nu deseori, dar sunt. Şi nici nu aş putea fi altfel gândidu-mă la bucuria împodobirii bradului, la momentul în care se învălmăşesc asupra-mi amintirile seninei copilării, căci privind dintr-o parte spectacolul luminiţelor ce parcă dau viaţă ornamentelor  uiţi pentru moment de tot ceea ce este material, te rupi de realitate şi te pierzi printre crengile stufoase ale bradului ce începe să-şi răspândească mirosul prin casă.
După o lună însă, rarefiatele crengi, istovite cumva de sarcina purtată, îşi scutură puţin câte puţin podoaba acelor ce străluceau de verde cu ceva timp înainte. Şi nu pot, n-am cum să nu mă gândesc, tot melancolic, desfăcând glob cu glob, fir cu fir şi clopoţel cu clopoţel, la starea omului, la frumuseţea lui cea dintru început, iar mai apoi, la trecerea sa prin timp până la momentul în care strălucitoarele-i podoabe sunt desfăcute una câte una. Căci trecerea timpului aduce cu sine pierderea multor simţuri cu care omul se fălea odată, iar slăbirea lor, se simte pe fiecare petic de materie ce alteori vibra de  voiciune.
Îmi plac tare mult cuvintele Ecclesiastului care zice că pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer. Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit. Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti. Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti. Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi; vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare. Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti; vreme este să păstrezi şi vreme să arunci. Vreme este să rupi şi vreme să coşi; vreme este să taci şi vreme să grăieşti. Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti. Este vreme de război şi vreme de pace.
Deseori m-am gândit la copăceii ori pomişorii ce la începutul vieţii lor, bucurându-se de soarele verii, de şuierul vântului de iarnă, ori încărcându-şi crengile cu flori, fructe, frunze ori omăt, după caz, privesc spre cei mai falnici dintre ei şi se gândesc la vremea când la fel vor scruta văzduhul cu vârfurile lor semeţe. Poate că nici unul nu se aşteaptă la securea ce vine uneori pe neaşteptate la baza tulpinei.
Nu ştiu ce zic unii ori  ce spun alţii. Eu am despodobit  un brăduţ ce-n scurta-i viaţă a reuşit să aducă bucurie (învăluită în melancolie) pe chipul celor ce l-au privit strălucind în haina crudei tinereţi.
Pe coşul înalt din care fumul ieşea rotocoale, se răspândea un miros de cetină ce nevăzut îşi purta  povestea spre înaltul cerului, ducând cu sine spre alţi brăduţi, povestea unei lumi în care strălucirea se pierde repede,  la fel de repede precum mirosul unei flori de vară.
Şi zice psalmistul:  omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său.

vineri, 17 ianuarie 2014

ROBOŢELUL ALTRUIST


Cei care mă cunosc în viaţa de zi cu zi (poate că şi cei din virtual) ştiu că sunt o persoană activă, în sensul că rareori se întâmplă să stau locului. Evident, acest lucru e privit de unii ca pe o mare calitate, iar de alţii, ca un defect.  Şi cum nimeni nu-i perfect, purced a vă descrie o parte dintr-o zi oarecare, o zi în care, ca orice cetăţean, am zis să-mi rezolv problemele facturilor pentru a nu rămâne în urmă cu plăţile.
Mai nou, băncile se deschid la 8.30, ceea ce e foarte bine, căci deseori se întâmpla ca oamenii să stea buluc pe la uşi pentru a plăti mai repede fiindcă îi aştepta acasă ori la servicu o grămadă de treburi. Şi cum mi-s matinal de felul meu, dis-de-dimineaţă am plecat spre rezolvarea celor propuse. Aşa că am intrat în bancă şi n-am mers la juridic întâi, că aveam şi acolo treabă, am zis să rezolv problema facturilor. Fireşte că cei şapte ani de-acasă nu s–au lăsat aşteptaţi aşa că am dat întâietate doamnei cu care intrasem aproape deodată în bancă să-şi plătească factura, la roboţel, desigur, căci la casă nu se  mai plătesc. Cât ai clipi în urma noastră deja se făcuse coadă mare,  o coadă de oameni pe chipurile cărora se citea dorinţa de a plăti cât mai repede pentru a pleca la treburi.
Spre stupefacţia mea, doamna căreia îi dădusem întâietate scoate din geantă un teanc de facturi: romtelecom, vodafone, cosmote, avon, gaze, de toate culorile. Vai, am zis în sinea mea, cine m-a pus să-i dau întâietate. Şi în timp ce cotrobăia prin geantă, îmi zice, oarecum stânjenitor, că deh, era mai bine la ghişeu, acum s-au coconit, trebuie să stăm noi în faţa magaoii ăsteia, cum i-o zice, roboţel parcă, că aşa mi-a zis băiatul ăl  mic că-i spune. Ce să fac, zise ea în continuare,  fac şi eu un bine, că mai ajut prietenele, le plătesc facturile, că ele-s pe la treburi. Că de, de aia suntem prieteni, să ne ajutăm, nu?
Acum ce poţi spune, că deh, face omul un bine, ceea ce rar mai găseşti în ziua de azi. Şi dă-i cu factura la scaner, dă-i a doua oară, a treia, nimic. Nu vrea domnu’, nu vrea, o fi ştearsă, că mi s-a mai întâmplat, dar bag codurile că m-am învăţat, că n-am fost femeie proastă la viaţa mea, m-am descurcat. Şi coada se mărea, eu aveam treabă şi trebuia să merg şi la juridic, apoi la altă bancă, lângă, iar doamna scotea factură după factură. Stai, zise la un moment dat,  că mă sună cineva. Desigur, telefonul era băgat într-un buzunar al generoasei genţi, dar în care nici proprietara nu ştia. Îl găsi şi ....da tanti Jenica, trec eu şi vă iau, sigur, nici nu se pune problema....da, da, două legări....da, şi brânză, feta, am înţeles, da, da, hai că închid că sunt la roboţel,  vorbim, te pup, pa, pa.  Alo, stai, nu închide, am uitat să-ţi spun să faci şi mata o cafea de-aia bună. În spatele meu au început vociferările, toţi se grăbeau, numai doamna nu. Îi ajut şi eu, zise iar, că aşa e bine, să faci bine, noroc cu roboţelul, că la ghişeu îmi cerea mereu buletinul. Dacă poţi să faci un bine îl faci. Apoi mă duc în piaţă, că am de cumpărat pentru tanti Jenica, ea e la coafor, că botează fata aia mare a ei un copil duminică, şi deh, se aranjează şi ea.
În sfârşit, le-a scanat şi le-a plătit pe toate, cu bani ficşi, că asta-i prima regulă pe care a învăţat-o. Şi pân’ să plece, în timp ce spunea că e bine să faci bine, mai numără facturile odată. Da, 8, asta înseamnă 40 de lei, că 5 lei îmi dau şi mie de factură, e timpul meu în joc, nu? Da’ mie îmi place să fac bine, că aşa e bine. Off, bine că am scăpat, zise tot ea, acum mă duc şi la transilvania, că la roboţelul de acolo pot plăti şi curentul.
De bună seamă că răbdarea-i o virtute sfântă, o virtute cu care trebuie să ne împodobim mintea şi sufletul cât mai temeinic, mai ales în timpurile de-acum, când aparenţele, inclusiv cele ale facerii de bine, sunt meşteşugit fardate încât să pară adevărate fapte bune. Apostolul Pavel spune că trebuie să ne îngăduim unii pe alţii cu smerenie, blândeţe şi îndelungă răbdare, căci, zice Scriptura în alt loc, dacă aici ne pierdem răbdarea, ce vom face înaintea lui Dumnezeu?
Răbdarea mi-am păstrat-o, ba chiar şi factura mi-am achitat-o, şi intrând la transilvania, cealaltă bancă, am găsit pe doamna la roboţel. Îmi zice: ăsta-i mai simpatic, că i-au făcut mutră de om, parcă bagi banii în el de drag. Ce să faci, e bine să faci bine, că de aia le ajut pe prietenele mele.  În spate iar se forma o coadă lungă. Şi-n timp ce-şi închidea geanta, satisfăcută de binele făcut la începutul zile, doamna exclamă: aţi văzut domne ce nebunie era şi dincolo, la becereu, a înnebunit lumea cu nişte facturi.
Mare-i răbdarea Ta, Doamne!

miercuri, 15 ianuarie 2014

PARIUL


Trecuse pe strada aceea de nenumărate ori, şi nu oricum, ci cu mare atenţie, rărind paşii pentru a putea privi peste gardurile frumos vopsite până spre ferestrele dinspre care uneori răzbăteau râsetele celor dinăuntru, de veneu vălutuci de mirosuri ce trădau mâncărurile alese ce se aşterneau la mese.
Ce diferenţă mare este între străduţa sa, una pe care se merge alert, unde mirosurile şi zgomotele sunt comune, banale, unde lipsa gardurilor oferă un peisaj care obligă pleoapele să stea mai mult închise, şi străduţa cochetă pe care locuiesc cei despre  care  auzise la început că-s în top.
Pusese pariu cu sine însuşi că va locui şi el acolo, asta într-o zi, când, privind pe strada aceea, a gândit că trebuie să fie printre cei pe care lumea îi priveşte cu admiraţie. O vreme şi-a dorit asta cu ardoare, se vedea printre cei ce râdeau şi se distrau la copioasele mese, se vedea mâncând din alesele bucate, minuţios meşteşugite pentru ochii celor ce căutau şi cel mai mic cusur celor din jur pentru a avea încă un subiect de râs. 
Mirajul celor văzute în casele celor pe care şi-i dorea prieteni îl făcuse să se îndepărteze tot mai mult de locul din care plecase, uitând ca prin farmec că unul din primele lucruri învăţate în viaţă a fost acela care spune că „bogăţia strânge prieteni fără număr...”, uitând, desigur, că numai în vremea sărăciei şi a durerii se păstrează adevăraţii prieteni.
Se întâmplă uneori să fii invitat în anumite case. Cel care-i mai puţin bogat, te invită în camera de la drum, camera aia bună, acolo unde nu intră nici el decât rareori, oferind celor care le calcă pragul posibilitatea să le stea pe pat ori la masă taman acolo, unde ei păstrează ca într-un paraclis, tot ceea ce au mai bun. Şi nu cred că-i suflet care să nu fi stat la masa omului cu inimă deschisă  şi să nu se bucure de bogăţia simplităţii, să nu se sature din bucatele servite ca o împărtăşanie curată.
Alta-i starea (dar nu generalizez) , în casele celor avuţi, căci, din toate camerele mari eşti poftit în hol, într-un colţ uneori, simţind parcă cum se strâng pereţii să te sufoce. Asta în cazul fericit, pentru că de multe ori locul din faţa uşii devine antecamera ce leagă un gând copilăresc de realitatea dură a maturităţii.
Pe strada celor mari acum se intră greu, căci gardurile frumos vopsite au dispărut de multă vreme, unele fiind înlocuite de porţi imense peste care nici vrabia nu cuteze să treacă, iar altele, străjuite de gardienii impasibili la dasul fulgilor de zăpadă ori la jocul fluturilor în soarele de mai. Şi peste ele, peste toate, se află lacătele mari, lacătele care nu ştii dacă-s făcute să oprească pe cei de afară pentru a nu putea intra înăuntru, ori dacă-s făcute să ţină legate sufletele mici ale unor oameni care, fără să-şi dea seama, au devenit proprii lor prizonieri.
Zice Scriptura aşa: „pe bogat, când se clatină, îl reazimă prietenii; iar cel sărac, când cade, este respins de prietenii săi. Bogatul, când alunecă, mulţi sunt care îl sprijină; când spune cuvinte nebuneşti, îi dau dreptate”.

Şi trecând mai departe se gândea că în viaţă mai bine  pierzi un pariu, decât să pierzi pariul cu viaţa.