miercuri, 14 mai 2014

DRAGĂ MOŞ CRĂCIUN,


Îţi scriu acum, din vreme, ştiind că la iarnă ai să fii foarte ocupat, aşa cum ai fost în toţi anii de când îţi tot scriu. Ţi-am scris şi când erai Moş Gerilă, neştiind însă atunci de ce nu vreai să primeşti scrisorile ce se încheiau cu un gând bun pentru Pruncul ce se va fi născut, neînţelegând nici acum cum cei ce vin să-ţi ceară câte ceva, deşi pot scrie/spune, nu mai pomenesc nimic despre darurile Pruncului, asta ca să nu mai vorbesc de mulţumirea de după, căci lipseşte cu desăvârşire.
Ştiu că ne îndreptăm spre vară acum când îţi scriu, că poate, aşa cum zic oamenii, te vei fi odihnind, dar eu tot îţi scriu, iar asta pentru că vreau să schimb câte ceva din cele cerute în anii ce au trecut, căci după cum ştii, oamenii, în slăbiciunile lor, azi vor ceva, mâine altceva, poimâine mai multe, mai bogate, zi de zi, an de an, negândindu-se că din sacul cu daruri multe nu se poate da la nesfârşit fără a primi măcar o mulţumire, măcar una neînsemnată, dacă una curată, ca cea a lacrimilor unui copil, nu poate fi adusă oricând.
Ştii că ţi-am cerut traforaj, pegas, bilet în tabără, minge de piele, cub rubik, magnetofon şi tablă de şah (magnetică). Că nu le-am primit, nu-i cu supărare, am înţeles mai târziu de ce, căci crescând, am învăţat că unele lucruri nu trebuie cerute, nefiind neapărat de folos în formarea omului aflat mereu în creştere. Plus de asta, ai ştiut că dacă le-aş fi primit pe toate la timpul lor, după cererea mea, aş fi avut şi mai multe julituri, mai puţine lecţii făcute şi, cu siguranţă, mai multă mândrie, toate lipsite de fireasca mulţumire, căci nu cred că odată primit vreunul din daruri aş mai fi stat vreo clipă locului, darămite să mai şi mulţumesc.
Când ai să vezi scrisoarea ai să-ţi aduci aminte că mă grăbeam mereu la scris, căci cu gândul la daruri nu dădeam atenţie cererii mele, deh, ca orice om când cere câte ceva de la Cel de sus (repede, multe şi aproape imperativ), ocupându-mi mintea cu gândul că merit orice cer, că de aia sunt copil.
Acum mare fiind, cred că m-am mai schimbat, căci uite, ieri citeam că „temerea de Domnul este cununa înţelepciunii, care odrăsleşte pace şi sănătate nevătămată; dar şi una şi alta sunt daruri de la Dumnezeu”, gândind că altele-s cele pe care le doresc acum, nu de alta, dar am citit că „darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi”.
De bună seamă că am să cer ceva şi acum, conştient fiind că tu, Moş Crăciun, poate că nici n-ai să primeşti scrisoarea mea dar, la fel de conştient că va fi citită de cei ce vor da peste ea. Aşa că mi-aş dori să primesc ceva care să nu ţină cont de nici o lege, cum iarăşi frumos am recit în zilele când, uitându-mă în urmă, peste aşteptările trecutului, am realizat că am cerut mult, că am cerut ce nu-mi era de trebuinţă.
Cerinţa-mi este scrisă de mult, de dinainte de a fi copil, azi doar o pun la rândul meu în plic, în rândurile ce se duc la Cer, şi cer ca să primesc din roada Duhului, că ea întrupează „dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia;  (şi) împotriva unora ca acestea nu este lege.”
De vei găsi în drumul tăi şi alţi copii ce vor dori din darul meu, să nu zici nu, să rupi la toţi din el, căci chiar puţin din cele ce-am cerut, de voi primi, voi mulţumi aşa cum e firesc, la Cer.

Ar trebui să mă semnez, dar ştii bine cine sunt, un om simplu, de la ţară. 

duminică, 4 mai 2014

DIN LUMEA CELOR CARE (DOAR) CUVÂNTĂ


Pare-se că unitatea fundamentală de comunicare a unui înţeles este cuvântul, deşi, cred eu, că un cuvânt, luat fără izvorul lui, gândul, nu înseamnă nimic; ori, dacă are vreo calitate, apăi nu văd alta decât partea de zgomot ce vine în urma articulării lui, diferită de la limbă la limbă. Desigur, asta am spus-o la modul general, fiindcă dincolo de cuvântul spus, mai există şi cel scris, care, de foarte multe ori, asemenea celui spus, nu face nimic altceva decât să producă zgomot.
Am stat de multe ori şi m-am gândit la cuvintele apostolului Pavel, cel care, la un moment dat a spus minunat că „litera ucide, iar duhul face viu.” Litera aceasta, care nu-i nimic altceva decât o parte ori chiar întregul unui cuvânt gândit/rostit, este deseori aducătoare de ceartă, de război, de moarte, chit că rareori, cu sfială parcă, aceeaşi literă, ori cuvântul întreg, încearcă să repare ori să întărească lucrul cel bun. Spunea apostolul Iacov că „foc este şi limba, lume a fărădelegii! Limba îşi are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii... limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu.
Suntem în mileniul III,  trăim într-o lume în care cuvântul şi imaginea dictează mai mult ca niciodată, trăim într-o lume în care fapta a rămas pe locul secund, dacă nu chiar terţ, iar asta pentru că oamenii, absorbiţi de imagine şi cuvânt, dau crezare (fără cercetare) oricăror lucruri auzite, văzute ori citite. Războiul cuvintelor şi al imaginilor este când ilar, când de plâns, căci în curgerea paginilor din lumea virtuală ori reală, împroşcarea cu cuvinte a devenit un schimb ciudat de focuri în urma cărora rănile din minţi şi suflete nu sângerează, dar paralizează devenind incapabile să simtă adevărul, ca să nu mai vorbesc de simţirea dragostei.
Sunt mulţi maeştri ai cuvântului în lumea asta, fie că vorbim de cel rostit, fie că vorbim de cel scris. Puţini (ori poate aşa se vede când nu sunt scoşi în faţă), scriu cald, pentru suflet, vin cu cuvânt ziditor şi mângâietor, şi nu vorbesc neapărat de cei ce scriu teologic. Restul, adică cei mulţi, oameni care scriu bine (literar şi gramatical), îşi folosesc ştiinţa doar pentru a lovi în stânga şi în dreapta. Şi aici nu vorbesc despre criticii consacraţi ori despre cei care fac recenzii, ci despre arhicunoscuţii gică-contra, despre cei care, aşa cum spuneam la început, cuvântul devine doar  zgomotul ce încearcă să acopere lipsa unui izvor limpede, a unui gând care înainte de a fi pus în cuvânt, să fie filtrat şi prin filtrele sufletului. Şi zic asta gândind că multe lucruri citite îţi pot deschide mintea, o pot lumina, dar puţine sunt cela care, pe lângă luminarea minţii îţi pot merge la suflet.
Spunea evanghelistul Ioan aşa: „la început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul ... Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.” Un cuvânt bun, rostit ori scris, este un cuvânt care zideşte, altfel, mulţimea vorbelor (rele de multe ori) nu face nimic altceva decât să amplifice un război inutil al gândurilor ce tulburisesc izvorul trăirilor interioare. Un cuvânt spus la locul lui este asemenea unui pahar cu apă rece într-o toridă zi de vară, dar dat nu în ochi, ci pentru astâmpărarea setei.  De poţi fi izvor de apă curată prin vorba bună, ferice, iar de nu, ascultă ce zice psalmistul: „pune Doamne pază gurii mele şi uşă de îngrădire împotriva buzelor mele; să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug... .”