duminică, 21 aprilie 2013

NINSOAREA FLORILOR



Alaltăieri a bătut vântul, a bătut rece şi tare, invidios parcă pe florile plăpânde ele copacilor ce taman s-au îmbrăcat de sărbătoare. Şi ele, florile, cu gingăşie se desprind din locul lor, dintre sepalele ce le-au fost casă, zburând spre seninul de cleştar al cerului.
Ducând un ghiozdănel roz în spate, o fetiţă ce se atârnase cu o mâna de bunica ce venise să o întâmpine, ridicând cealaltă mână spre cer privea spectacolul florilor prinse în vârtejul de aer exclamând: uite, mamaie, ninge! Şi bunica, parcă trezită dintr-un somn al grijilor multe i-a răspuns, sunt florile zarzărilor, maică, se scutură, s-a dus vremea lor.
M-am apropiat uşor cu bicicleta spre copila lipsită de griji. În timp ce privea dansul florilor răvăşite a întrebat din nou, mamaie, da’ de ce se duc spre  cer florile, acolo e casa lor? Şi ţopăind ca la şotron, legănându-se de mâna bunicii a mers mai departe, fredonând cântecelul nou învăţat, vine, vine primăvaraaaa, se aşterne-n toată ţaraaaa… .
Şi mă gândeam eu, trecând spre ale mele, lovit dintr-o parte de vântul rece ce răscolea tot ce întâlnea în cale, mă gândeam la cuvintele psalmistului ce zicea că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut şi ca straja nopţii. Nimicnicie vor fi anii lor; dimineaţa ca iarba va trece. Dimineaţa va înflori şi va trece, seara va cădea, se va întări şi se va usca.
Covorul de flori albe, vii parcă, în putere vieţii lor scuturate de vântul ce a venit neaşteptat, m-a dus cu gândul mai departe, că la fel e şi omul, cum acelaşi psalmist spune că anii noştri s-au socotit ca pânza unui păianjen; că trece viaţa noastră şi ne vom duce. Şi apoi iar, omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Că vânt a trecut peste el şu nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său.
Şi cum nici o desfătare a acestei lumi nu este lipsită de întristare, cum nici o mărire a acestei lumi nu rămâne fără de schimbare, ştiind că toate-s mai neputincioase decât umbra şi mai înşelătoare decât visurile, am zis în sinea mea, răspunzând cumva în gând fetiţei cu ghiozdănelul roz, că zborul dalbelor flori spre înaltul cerului, în bătaia vântului, nu-i nimic altceva decât omagiul adus Creatorului pentru scurta dar frumoasa viaţă de aici, căci şi pentru oameni spunem deseori, fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
Şi dacă uneori, copii fiind, ne întrebam unde dispare soarele la asfinţit, ştiam că dimineaţa îl vom revedea la răsărit. Şi dacă acum, maturi fiind, ne întrebăm unde se duc sufletele, la asfinţit, ştim (cei care ştiu, ori simt, ori cred) că vor avea din nou un răsărit.
Ninge şi acum cu alte flori, căci s-a pornit din nou un vânt ce scutură spre cer, mii de petale dalbe ce merg la rugăciune, plutind spre asfinţit, săltând a mulţumire.

duminică, 14 aprilie 2013

EXPLOZIA



Când pe albastrul curat al cerului am zărit dintr-o dată trei rândunici ce-şi desfătau în zbor aripile în soarele blând al primăverii am avut o tresărire, parcă-parcă m-aş fi trezit din somnul unei nopţi adânci şi reci. La un moment dat chiar m-a încercat un gând, crezând naiv că primăvara adevărată nu va mai veni, că vom trece brusc la arşiţa verii, parcă şi ea tot mai scurtă. Ba mai mult, să tot fie o săptămână de când socoteam că pe 15 aprilie, în alţi ani, caişii îşi scuturau floarea şi zarzării plezneau de bucurie albă în bătaia lină a vântului şugubăţ de primăvară.
Şi apoi, ce ştiu eu, că de fapt nu ştiu mai nimic, asta dacă socotesc că înţelepciunea unui singur om e aidoma unei singure flori ce înfloreşte în copacul înţelepciunii, o floare ce încearcă să-şi aducă rodul său, trecând prin cruditatea bobocului neştiutor, prin entuziasmul petalelor ce râd în soare pregătindu-se continuu de schimbarea veşmintelor în trecerea timpurilor, în schimbarea anotimpurilor.
Desigur, trebuie să amintesc un verset ce-mi place mie mult, căci zice „zilele omului ca floarea câmpului, aşa va înflori. Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său”. Şi bine zice psalmistul, că tare asemănătoare sunt aceste stări omeneşti cu cele pe care natura le trăieşte tainic, fără a se văita vreodată de ascuţişul coasei, de scuturarea crengilor, de gerul iernii ori de arşiţa verii.
Acum ceva zile, crengile copacilor erau în aşteptare, erau cernite, parcă aplecate pios, resemnate în faţa frigului ce nu mai pleca. Numai că, într-o noapte, pe nesimţite, tainic, şi-au schimbat hainele şi au explodat de bucuria vieţii. Zumzetul inconfundabil al harnicelor albine şi parfumul dulce al florilor se tot amestecă de două zile cu verdele crud al ierbii şi seninul ireal parcă, al cerului ce s-a scuturat chiar şi pentru puţină vreme de pufoaica zdrenţuită a norilor ce tot îşi picurau povestea.
Cât de minunate sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!” Mă gândeam, privind la spectacolul floral, cum ar arăta un copac împodobit cu pietre preţioase, indiferent care ar fi numele ori culoarea lor. Cred, adică sunt convins, că nici o tonă de pietre scumpe n-ar egala frumuseţea naturală a florilor ce aduc cu ele bucuria vieţii, a mergerii mai departe prin anotimpurile vieţii. În simplitatea lor, florile, sunt mai expresive decât orice piatră scumpă, căci  în efemera lor trăire pot trezi inspiraţia poeţilor, a pictorilor, a muzicienilor, a copiilor şi a adulţilor deopotrivă.
Dincolo de ştirile alarmiste ale televiziunilor, dincolo de reclamele bombastice, dincolo de grijile inerente ale zilei de mâine, de planurile mai puţin ori mai mult realizabile, dincolo de cuvintele pompoase ori de graiurile sărace, dincolo de lipsa timpului, cheltuit de altfel de fiecare din noi pe lucrurile ce le considerăm a fi stringente, dincolo de nelipsitele tabieturi, poate-poate aveţi timp un minut să vedeţi că nestatornica primăvară a mai făcut un pas, a explodat în mii şi mii de flori. 

miercuri, 3 aprilie 2013

ÎNCERCAREA



Certând m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat!” Psalmul  117-18
Cinci ani, doar atât au trecut. Era într-o zi de joi, Joi Mari, între slujbe, când, în fugă mare (ca să nu dezmint alura românească în astfel de momente) am zis să rezolv într-o zi cât ar fi trebuit să rezolv în două zile. Şi cum socoteala de-a casă cu cea din târg nu se potriveşte….. .
Spune  înţeleptul Solomon că cei puternici au parte de încercări mai grele, ori cum am zice noi azi, fiecare cu crucea sa. Ştiu, e interpretabil, dar până la urmă  chiar şi cele mai veridice lucruri din lumea asta au fost şi sunt interpretate. Şi într-un fel  e bine, să se lămurească omul doar, să ştie.
La ora 16 trebuia să fiu la ale mele, aşa le promisesem oamenilor, că la ora 16 am să fiu prezent să le ascult mărturisirile, că venea Paştele şi majoritatea doreau să fie curaţi şi sufleteşte. Şi aproape am fost punctual, aşa cum îmi place să fiu, că la 15.30 am trecut pe la biserică şi ei, care veniseră mult mai devreme, stau de vorbă pe băncuţele deasupra cărora bătea un soare cald de primăvară. Vorbeau de ale lor, de ale câmpului. Şi doar le-am spus, merg şi eu să mă spovedesc, la preotul vecin, că aşa e firesc, aşa e bine, să fiu eu curat, liniştit, înainte de a asculta mărturiile altora.
Drumul cu gropi, neasfaltat atunci, obliga la viteză mică. Din spatele unui camion cu cherestea, trecând prin faţa unei căruţe, aşa, ca de niciunde, un copilaş de vreo 5 ani, cu încălţări mari şi largi, zvâcneşte  spre casă şi………. . Am frânat, am luat de volan, am oprit. Dispăruse, era sub maşina mea. Nu ştiu dacă vi s-a întâmplat vreodată să vă vedeţi viaţa într-o clipă, într-o clipă care se transformă într-un balon de timp. Trecutul şi viitorul mi s-au derulat într-o clipă prin faţa ochilor, prezentul îngheţase, intrase în moarte clinică. Totul se pierdea, familie, casă, slujbă, viaţă… .
Eu mergeam să-mi mărturisesc păcatele. Grea încercare, grea ispită. În aceeaşi  clipă, lungă clipă, am strigat şi eu, ca orice om aflat pe marginea unei prăpăstii fără de fund, Doamne, ajută-mă! Nu ştiu cum am intrat sub maşină, doar ştiu că în timp ce mama copilului venea ţipând disperată din curte, doar ştiu că l-am găsit acolo, sub maşină, exact între roţile din faţă. Capul la roata din stânga, picioarele la cea din dreapta. Era aşezat perfect. Nu puteai băga un deget între capul său şi roată, între talpa piciorului şi roată. L-am scos cu mâinile mele. Era neatins, dar speriat. Poate mai speriat de plânsul mamei sale, speriată şi ea pentru că-l lăsase nesupravegheat, speriată de moarte, de moartea ce a plutit câteva clipe, rece şi sigură pe izbânda ei. El a fugit, a fugit imediat la ceilalţi copii, dând să mai cadă de câteva ori din cauza troşilor cu care era încălţat.
Zice apostolul Pavel, „bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde”. Niciodată nu mi-am pierdut nădejdea, răbdarea mi-am mai pierdut-o, recunosc, iar pierderea răbdării poate avea uneori consecinţe grave, căci ruperea echilibrului (şi aşa fragil) dintre cele ale minţii şi sufletului, cu raportare la cele ale trupului îl poate distruge pe om.
M-am întors la oamenii mei, mărturisit şi liniştit. Trecusem prin încercarea vieţii mele, pe lângă milimetrii care puteau ucide şi distruge tot. Ştiam sigur că viaţa celorlalţi ar fi mers mai departe, aşa cum se întâmplă mereu.  Singura piatră din lume ce nu poate fi aruncată este piatra încercărilor. Ea trebuie dusă, trebuie dusă până la hotarul acela invizibil ce desparte  clipele vieţii în bune şi mai puţin bune. Când piatra încercărilor este lăsată jos, taman atunci când credem că ne vom prăbuşi sub povara ei,  ne dăm seama de fapt că totul a fost o încercare a vieţii, o lecţie necesară continuării unui drum pe care călătorim adaptând viteza în funcţie de obstacolele întâlnite, încercând evitarea accidentelor nedorite.
Certând m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat!” Psalmul  117-18