miercuri, 24 iulie 2013

VÂRSTELE FERICIRII


Îmi place mult dictonul latin labor omnia vincit improbus, îmi place pentru că defineşte un adevăr incontestabil, chiar dacă de multe ori ni se pare că munca noastră e în zadar.  Şi chiar dacă unii mai şugubeţi spun că munca e izvor de sănătate chiar dacă nici lenea n-a omorât pe nimeni, eu merg pe varianta latină, mi-a intrat în minte şi suflet taman la momentul potrivit şi mi-a fost de mare folos.
Pentru care motiv, dar nu doar pentru el, cum am obiceiul în zilele de vară, dis-de-dimineaţă ies la robota  din grădină, căci atunci sporul e maxim şi temperatura de-afară e prielnică. Abia pe urmă, după ce soarele-şi aruncă suliţele-i aprige pe cârca aplecată printre ardei şi roşii bagi de seamă că timpul îndeamnă spre administrativele ce ţin de acte, drumuri şi slujbe. În fine, nu vreau să credeţi că m-am apucat să ţin jurnal de pension aici, căci de fapt altceva doream să vă spun.
Vasăzică  robotind prin grădină doar ce aud în boxe (că uitai să vă spun, mai dau drumul radioului să ascult o muzică veche şi-o ştire cât muncesc) cum că există două vârste ale fericirii într-o viaţă de om. Nu-s curios din fire, dar asta m-a făcut curios. Şi după publicitatea interminabilă prezentatorul citează o sursă ce redă studiul binecunoscuţilor cercetători britanici care zic că omul are în drumul vieţii două puncte culminante ale fericirii, la 23 şi respectiv 69 de ani. Fireşte că după ce am zâmbit larg, m-am gândit că de primul gong am trecut  în fugă mare, pierindu-mi repede zâmbetul când am socotit că până la următorul gong ar mai fi ceva nefericire de îndurat, conform cercetătorilor, desigur.
Mare Ţi-e grădina, Doamne! Nu, că am zis-o şi pe asta, că doar era de zis, nu?  Şi apoi nu ştiu ce formule au folosit ei, că o definiţie ori formulă a fericirii nu există, măcar din câte mai pricep şi eu.
E drept, ceva-ceva  mai ştim şi noi, pentru că fericirea poate fi materializată respectând anumite reguli, împlinind anumite îndemnuri, trăind anumite sentimente. Bunăoară, că n-am cum să trec peste aşa ceva, în predica de pe munte, Hristos deschide cumva premisele atingerii fericirii, nominalizând pe cei săraci cu duhul, pe cei ce plâng,  pe cei blânzi, pe cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, pe cei milostivi, pe cei curaţi cu inima, pe făcătorii de pace, pe cei prigoniţi pentru dreptate, categorii de oameni care, la prima vedere, trăind aceste stări ai crede că sunt loviţi de nefericire, iar nu de fericire.  Aşa cum foarte mulţi cred că fericiţi sunt cei care câştigă la loto ori dau vreo mare lovitură financiară ori de gen asemănător.
Dostoievski spunea că fericirea este un episod trecător în marea dramă a vieţii, deşi, sincer, mai aproape de adevăr este Freud, căci el spune că omul fericit este acela care stăpâneşte şi munca, şi dragostea.
Personal cred că fericirea adevărată este doar o aripă a iubirii curate. Iubirea curată zboară cu ajutorul a două aripi minunate, fericirea şi speranţa. Numai un om care este fericit şi plin de speranţă poate iubi curat. Invers, numai un om care trăieşte şi iubeşte curat şi dezinteresat poate fi cu adevărat un om fericit, iar asta nu de două ori într-o viaţă, ci o viaţă întreagă. Părerea mea, fireşte.

sâmbătă, 20 iulie 2013

TRISTEŢEA CIULINILOR


La început am zis să nu scriu, gândindu-mă serios la faptul că lumea e sătulă de anumite vorbe, în special de cele care vin să aducă cititorului o paletă de culori ale naturii ce intră în antinomie cu ştersele dar mult savuratele imagini prezentate pe la tv ori poate chiar cu mult prea „fardatele” imagini ce primesc mii de like-uri prin diversele pagini virtuale.
Şi cum  latinii nu spuneau degeaba verba volant scripta manent, am zis să scriu câteva rânduri despre starea minunată pe care am trăit-o într-o dimineaţă de iulie, în miez de vară, într-un scurt circuit (neprogramat) pe un drum bine asfaltat, dar străjuit pe ambele părţi de lucrarea naturii ce-şi vede imperturbabil de lucrarea ei în desăvârşirea culorilor şi a mirosurilor ce dau viaţă verii.
A plouat minunat mai alaltăieri seară, o ploaie cum n-am mai văzut de ani buni,  curată, bogată, liniştită. A doua zi, dis-de-dimineaţă, o rouă  cristalină îmbrăca tot verdele ce se pregătea de întâmpinarea soarelui ce abia îşi scotea razele din ultimul nor rătăcit pe cerul dimineţii.
Zice-se că obişnuinţa e o a doua natură. Eu nu zic nici da, nici nu. Pe de o parte, ca unul ce sunt născut/crescut/trăit la ţară, am această obişnuinţă, ca la ceasul dimineţii să privesc natura, schimbările ei din timpul nopţii (foarte mari uneori) modul în care dincolo de tumultul vieţii omeneşti, flora şi fauna  îşi văd de mersul lor ocrotite fiind (scripturistic vorbind) doar de Cel de sus. Cum ar zice Hristos (cu referire  la zbaterea omului) „priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte……luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia”. Pe de altă parte, grija şi dorinţa de a face cât mai multă treabă, uneori, răpeşte bucuria admirării acestui spectacol al naturii.
Am plecat cu bicicleta  pe drumul dintre sate şi mi-am umplut plămânii de aerul curat al dimineţii, mi-am limpezit ochii cu imaginile de rai ce străjuiau de-a stânga şi de-a dreapta drumul meu, mi-am liniştit sufletul văzând bucuria de pe chipurile celor întâlniţi, pentru că oamenii sunt liniştiţi, sunt fericiţi chiar că anul acesta este unul de belşug,  contrat tuturor previziunilor alarmiste de la început de an.  Nu ştiu voi, cei ce citiţi, când aţi fost ultima dată în natură, când aţi respirat aerul dimineţii cu parfumul inconfundabil al naturalului, cel pe care nici un creator din lume nu-l poate capta în vreo sticluţă de parfum.
Mirosul mătăsii de porumb se combinase cu mirosul corcoduşelor coapte iar iarba proaspăt cosită prin dreptul vreunei porţi se combina şi el minunat cu restul, făcând loc  inconfundabilului miros al florilor de  regina nopţii care încă nu doreau să cedeze în faţa zorilor. Câte un nuc, ici-colea, răspândea mirosul tare al frunzelor sale vii iar din câte o curte, finuţ, câte un cais răspândea mirosul dulceag al fructelor căzute pe jos în răpăiala ploii.
Peste toate,  concertul din micul zăvoi ce  creşte pe malul gârlei, aducea cumva cu un recital de mulţumire adus Creatorului,  întărind asta prin zboruri largi în oglinda apei ce leneş curge către mare.
Doar ciulini-s trişti şi sfrijiţi căci, ca niciodată, în mijloc de vară, când ei ar fi tronat pe câmpuri bucurându-se parcă de suferinţa plantelor arse de soare, acum s-au făcut mici. La vreme de bogăţie forţa lor e ştearsă, binele şi bunul anihilându-le puterea  hâdă cu care deseori sfidează munca truditorilor.  Ce mic poate deveni răul când binele triumfă, ce nesemnificativ  şi banal.
Spectacolul naturii mi-a readus aminte cuvintele psalmistului, „cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!” Şi pedalând prin aerul curat al dimineţii, înainte de a pleca la inerentele probleme ale vieţii, am revăzut la întoarcerea spre casă, cum oamenii cu zâmbetul pe faţă, se duc rând pe rând să-şi privească şi să-şi lucreze pământul.  Anul acesta au mai puţin ciulini pe câmp, dar au mai multă bucurie în suflet. Şi toate doar după o ploaie curată (la noi) de vară…. .