joi, 14 martie 2013

JUMĂRILE



Ştiu că nu-i un titlu care să atragă prea mult, că deh, poate-s oameni cărora să nu le placă jumările, dar asta e, aşa a fost inspiraţia de moment.
S-a întâmplat acum foarte mulţi ani, mi-aduc aminte ca şi cum ar fi fost ieri. Era o zi de vară din cele cu zăpuşeală sufocantă, când numai apa de gârlă ar fi putut să aline cât de cât senzaţia aceea de topire instantanee sub soarele dogorâtor de iulie. Şi unde alt undeva să fi fost decât pe malul gârlei, al Argeşului, era acolo o coadă de apă mai lină numai bună de scăldat.
Partea bună a scăldatului este că te răcoreşti, dar foamea de după scăldat, foamea aceea care vine după stat câteva ore în apă e fenomenală, ai mânca şi pietre. Şi unde pui că în acele momente mai toţi copiii spuneau cam ce şi-ar fi dorit să mănânce sporind senzaţia aceea de leşin cum numai în trupul unui copil aflat în creştere poate fi, căci stomacul lucrează, nu glumă.
Mai departe de noi, pe malul apei, sub o salcie mare, poposise o căruţă de ţigani nomazi. Ştiţi voi, căruţă din aceea cu coviltir, la spatele căreia era legat un câine, pe marginea căreia se aflau agăţate pirostrii, tuciuleţe şi alte ustensile ce zdrăngăneau în mers prin gropile drumului încins de arşiţă, amplificând zgomotul roţilor cu şină de fier ce mânau de la spate perechea de catâri ce plimba casa aceea pe roţi. La colţuri atârnau felinarele ce luminau în drumurile nopţii.
Venea un miros dinspre căruţă de credeam că pic din picioare. Eu i-am rugat pe prieteni să mergem, dar n-au vrut. Aşa că mi-am luat inima în dinţi şi împins de foame m-am dus spre locul cu pricina făcându-mă că sunt în căutare de pietre colorate pe malul apei. Şi ce-mi văzură ochii? O mămăligă răsturnată ce  nu avea cum să se răcească în soarele dogorâtor al verii şi o tigaie cât roata carului, din tablă neagră în care taman se învârtiseră nişte jumări de ou ce se umflaseră generos ca şi cum ar fi ştiut că şase guri vor da năvală peste ele cât ai zice peşte.
Dacă veţi citi asta în zi de post nu daţi cu roşii după mine, ştiu că postul e perioada când creştinul trebuie să se abţină de la anumite alimente socotite a fi de „dulce”, deşi cu precădere de la faptele cele rele ar trebui să se abţină, inclusiv de la gândirea cea rea. Ori mai bine spus, partea cu mâncarea este pe locul doi, căci adevăratul post este cel sufletesc, cel al minţii, fireşte, şi prin strunirea trupului, că e sănătos.
Şi dacă tot am zis de post, el capătă valoare când e însoţit de milostenie, dar aceea care-i făcută fără făţărnicia pentru lauda deşartă, milostenia aceea spontană, din suflet, ziditoar,  aşa cum fac copiii când îşi împart pacheţelul fără să se gândească la vreo răsplată.
Şi cum îmi făceam eu de treabă pe lângă apă, aproape de căruţa aceea cu coviltirul ars de soare şi ros de ploi, m-au flancat doi copilaşi din cei care erau la căruţă, intrând în vorbă cu mine de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea. Şi mult n-am vorbit că s-a dat strigarea de masă, într-o limbă pe care eu n-aveam de unde o şti. Ce să vă spun, că poate bănuiţi, copiii nu s-au aşezat la masă până ce nu au venit să mă cheme pe mine. Şi cum să vă zic, că de departe prietenii priveau nedumeriţi la scenă, iar eu, cu oareşce teamă la început, m-am aşezat lângă cei şase şi am mâncat o porţie sănătoasă de jumări cu mămăligă fierbinte, pe malul gârlei. Nu contează că n-am avut furculiţe, nu are importanţă că am stat pe nisipul fin adus de apa care se revărsase în primăvară, contează că nişte străini, la timpul acela, m-au pus la masa lor, lângă casa lor umblătoare făcând milostenie cu un copil ce-şi pierduse ziua la scăldat într-o zi caniculară de vară.
Azi, venind cu maşina spre casă dintr-un oraş, am văzut pe marginea şoselei (drum naţional), o căruţă cu coviltir. E adevărat, coviltirul era o prelată ce face reclamă la un mare hipermarchet. Nici roţile nu mai erau cu şină, au cauciucuri acum, iar felinarele au fost înlocuite cu benzi reflectorizante, cu stopuri şi triunghiuri. Sub un nuc mare, feriţi de bătaia vântului şi a stropilor rari de ploaie şase guri aşteptau lângă pirostriile pe care sfârâia o tigaie cu jumări. Viaţa merge mai departe.
Ştiţi cât de mult înseamnă o bucată de pâine în vremea foamei? Ştiţi cât înseamnă un cuvânt bun spus la vremea lui? Probabil că ştiţi, ori dacă nu ştiţi, probabil că veţi învăţa, aşa cum învăţăm toţi, la vremea cuvenită din lecţiile frumoase ale vieţii. 

26 de comentarii:

  1. Răspunsuri
    1. Mulţumesc frumos Monica! O postare cu amintiri din copilărie, una care să fie îndulcitoare pentru postul de vine, că-i tare de folos pentru sufletul încercat de ispite.
      Seară bună şi binecuvântată să fie la casa ta!

      Ștergere
  2. Si nu cred, ca nu v-ati oprit acum, mare fiind, la acea caruta cu cele 6 gurite infometate...Multumim

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ramona, povestitorul are voie să nu spună tot, nu? :) Unele lucruri nu trebuie să fie spuse, le ştie Cel de sus.
      Seară binecuvântată să fie la casa ta!

      Ștergere
  3. Am şi eu amintiri din copilărie cu căruţe cu coviltir ce treceau vara prin satul bunicilor. Şi acum mai am şi o poftă de jumări mamă-mamă! Bine că mâine e dezlagare la ouă.
    Dar substratul postării cu jumări e de fapt altul şi vreau să ştiţi că nu mi-a scăpat. Mulţumesc, Părinte! Şi o seară bună să fie.

    RăspundețiȘtergere
  4. E dezlegare Iuliana, dar e până duminică, inclusiv.
    Mulţumesc de trecerea prin pagina mea şi pentru faptul că ai înţeles mesajul blogului, chiar dacă l-am ascuns printr-o gustare rapidă din timpul copilăriei.
    Seară binecuvântată să ai1

    RăspundețiȘtergere
  5. Un prânz, o cină... o altfel de cină unde bucatele mai puțin contează, ci-i importantă adunarea sufletelor. Așa-i și cu rostuirea cuvintelor.
    Seară frumoasă.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. De multe ori mă gândesc la faptul că părinţii se satură numai privind cum mănâncă fii lor. E minunată masa în comuniune, devine ca o agapă, ca un mod de împărtăşire dintr-un întreg.
      Zi bună şi binecuvântată să fie la tine Daniela!

      Ștergere
  6. Acest articol ar putea fi incadrat la categoria "mananc si plang", urmand ca de luni, in timpul postului, sa ramana doar plansul iar mancarea sa ajunga la cei mai nevoiasi decat noi. Ce repede ar devni lumea in care traim, mai buna, pentru ca cel care plange , alunga noroiul din suflet si cel care mananca, flamad fiind, se bucura pentru o perioada de timp.Un simplu transfer, de la oameni catre alti oameni, fara costuri suplimentare, doar cu bunavointa, ar rezolva multe probleme grave cu care ne confruntam zi de zi.

    Visez si eu ca sa imi treaca pofta de jumari...de purcel!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Adriana, bine ai spus. Am zis deseori că lacrimile sunt amare şi sărate taman pentru că spală în mersul lor către colţul ochilor, amărăciunile sufletului. Mi-am adus aminte de întâmplarea din copilărie văzând căruţa cu coviltir unde cei şase, fără să cârtească cumva, mâncau mulţumind lui Dumnezeu pentru tot şi toate.
      Multe avem de învăţat din post, în post. Dar cel mai important e să ştim cum să facem milostenia, aici creştinii sunt deficitari.
      Zi binecuvântată să ai!

      Ștergere
  7. Foarte frumos ,multumesc parinte ,C.A

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumesc frumos şi eu! Seară binecuvântată să ai!

      Ștergere
  8. Ce minunata plimbare am facut. Sarmul privelistei imbinat cu mirosul jumarilor cu mamaliga....mmm ce pofta mi-ati facut :)
    Dupa ce am citit despre mancare si post, mi-am adus aminte despre obiceiul unor parinti din Pustia Schetica, ca,aderseori in timpul postului treceau cate o bucatica de slanina sa-i adulmece mirosul(pentru a le creste pofta) si apoi o puneau la loc fara sa se atinga de ea.Odata am fost cu sotul la cumparaturi si, stiti cum suntem noi femeile imi place si asta si asta si aceea si ceialalta si dupa ce m-am tot uitat eu pe-acolo sotul astepta sa-mi aleg ceva...imediat mi-am adus aminte de legea parintilor din pustie si mi-a trecut pofta peloc. :)
    O zi calda sa aveti!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumesc frumos Corina pentru comentariu, pentru gândul bun. Se vede treaba că ştii bine cum stau lucrurile :), aşa că nu-ţi doresc decât un post uşor şi binecuvântat alături de cei dragi ai tăi.

      Ștergere
  9. E tare emotioanta patania copilariei d-voastra!Bietii oameni, in vremurile astea or mai avea de mancare pentru copii lor?...
    Vom lasa jumarile acelea pe dupa post si sper sa imi aduc aminte de ele cand voi vedea tiganusi amarati si infometati...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Unele întâmplări ale copilăriei, abia acum îşi arată învăţăturile, Nicol. Mereu mă gândesc la asta.
      Mulţumesc de trecerea prin pagina mea. Zi binecuvântată să ai!

      Ștergere
  10. Interesant si atragator articol, mustrator si glumet in acelasi timp. Stil frumos romanesc cum numai la noi se mai gaseste:).

    Intr-un an fiind la o manastire cu copiii mei, parintele de la bucatarie ne-a imbiat cu clatite cu ciocolata si lapte cald. Un copil tinea post de dulce, altul se hotarase sa tina post negru si parintele stiind astea le-a trecut prin fata ochilor o cana cu lapte proaspat si caldut. Copiii au zambit si parintele a replicat: uite asa este si ispita, frumos mirositoare si atragatoare. Invatatura fina romaneasca si de mare folos ca si cea din postarea de fata. Multumim. Doamne ajuta
    Cristina



    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumesc frumos Cristina pentru trecerea prin pagina mea,, pentru istorisirea unei întâmplări ce vine să întărească învăţăturile despre ispitire, pentru aprecierea făcută rândurilor mele.
      Zi binecuvântată să fie la casa voastră şi postul o bucurie.

      Ștergere
  11. frumos, frumos, ati evocat din copilarie. si eu mi-a duc aminte ca la bunica veneau an de an la margine de sat comunitati de tigani. erau pasnici si cu ale lor. acum integrarea asta mult rau le-a adus lor dar si noua.
    post binecuvantat!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Erau altfel de timpuri atunci Liliana, timpuri pe care oamenii le trăiau altfel, timpuri când oamenii erau mai "oameni".
      Post uşor şi binecuvântat să fie şi la casa ta!

      Ștergere
  12. Padre, asa pofta ce mi-ati facut cu jumarile astea si cu povestea asta! va urez seara minunata si sper ca stiti cat ne lipsiti!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Laura, sper că ai fugit la bucătărie să încingi tigaia, nu? :)) Mulţumesc pentru apreciere! Am să revin cât de curând.
      Seară bună să fie la voi!

      Ștergere
  13. Padre, noroc ca doar am mancat la pranz o portie de tochitura cu mamaliguta ca nu stiu ce m-as fi facut la ora asta? De povestioara ce sa mai zic? Imi aduce aminte de copilarie si de jumarile bunicii. Multa sanatate la casa voastra!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mari:)) Fiecare cititor al blogului mi-a spus că a avut probleme cu stomacul după citirea blogului, în sensul senzaţiei de foame, desigur.
      Zi bună să fie şi la voi!

      Ștergere
  14. Frumoasă poveste, dulce arome, omenie, suflet bun... şi aş putea continua, ce mult face o amintire. Ce bine că avem posibilitatea de a reţine evenimentele, faptele. Doamne ajută!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Poveştile de viaţă, cele simple, cele neplănuite şi netocmite şi trăite mai ales în copilărie, deschid înaintea omului mare ferestre prin care să vadă lucrurile în forma lor curată, Melinda. Ştiu, de multe ori întoarcem nasul ori capul de la anumite situaţii, din faţa anumitor oameni, iar asta, cândva, cumva, ne va păsa. Seară binecuvântată să ai!

      Ștergere