miercuri, 25 decembrie 2013

MAI PRIMIM?


Mai primim?
Se spune aşa: „întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu l-au primit”. Paradoxul acestei situaţii stă taman între lupta care se dă între trup şi suflet, având ca arbitru  nehotărâta minte, cea care se lasă după cum bate vântul, înclinând după situaţie spre una din tabere, cel mai des spre cea a materiei, a neconvingătorului palpabil.
Desigur, vorbeam despre naşterea lui Hristos, despre modul în care primim acest lucru, despre felul în care percem această stare. Într-o lume în care irozii, prunc-ucigaşii mileniului III, sunt din ce în ce mai mulţi, într-o societate în care discrepanţa dintre peşterile tot mai sărace în care se nasc cei mulţi şi palatele strălucitoare a celor care nu văd dincolo din cauza grandomaniei megalomanice, vine Hristos.
Această naştere, despre care nu doresc să vorbesc  astronomic, căci nici nu contează ziua ori luna evenimentului, este una perpetuă, una care se repetă pedagogic şi mântuitor pentru fiecare nou născut al acestei lumi, fie că ei, cei nou născuţi, îl primesc ori ba. Hristos se naşte, devenind incomod într-o lume din ce în ce mai comodă, devenind doar un motiv pentru care oamenii să se mai veselească, căci ceata celor care-şi bucură (doar) trupul în aceste zile e din ce în ce mai mare.
Vorbeam în urmă cu ceva ani despre X-mas, abrevierea lui Hristos, căci aşa s-a ajuns acum, să facem liste de cumpărături şi cadouri cât mai lungi, tăind din Hristos, oferindu-i o formă   high tech, renunţând la strigarea firească, la cea care ne duce cu gândul la mântuire. Desigur, ar fi destul de greu pe la casele mari ale oamenilor să vorbeşti despre boii (arhaic, degradant) care peste El suflau căldură ca să-I facă. Oamenii de azi şi-au împropiat un Crăciun strălucitor, unul care-i departe de realitatea de atunci, departe de adevăr, aş zice chiar un Crăciun fără Hristos.  Şi spun asta pentru că astăzi, parcă mai mult ca oricând, lucrurile golite de conţinut, dar bine poleite pe exterior, au luat o mare amploare. Avem copilării fără jucării, avem lumină dar suntem în întuneric, avem căldură dar suntem reci,  avem mâncare din belşug dar parcă nu ne mai săturăm, avem Crăciun, dar nu-l mai avem pe Hristos.
Foarte mulţi  se bucură acum, şi bine fac, căci bucuria este o fiică a speranţei, dar să se gândească, să ne gândim toţi de altfel, că în aceste clipe (şi-n fiecare zi din an) sunt şi oameni în suferinţă, sunt oameni care zac în spitale, oameni care-şi petrec pe cei dragi spre morminte, oameni cărora, cel puţin pentru moment, sclipirea celor din jur le este potrivnică, în ei pâlpâind doar o mică flacără de putere, una care trebuie întreţinută, ajutată să nu se stingă, cu un gând bun, cu o rugăciune, cu o uşă deschisă care să aducă pe lângă fluviul lacrimilor de suferinţă amară şi câte o lacrimă mai dulce de bucurie, de nădejde.
Naşterea Domnului este o sărbătoare a familiei şi, extrapolând, una a întregii omeniri creştine. Firesc aşa ar trebui să fim, ca o famile mare, una în care dezbinarea, ura, crimele şi lipsa perspectivei să lipsească cu desăvârşire pentru a face loc dragostei, acelei puteri sufleteşti care-l îndeamnă pe om la depăşirea oricărei baricade, la depăşirea de sine, că aşa cum ştim, „dragostea nu cade niciodată”. Ba mai mult, lucrând la cele ale sufletului, împlinim cele spuse de îngeri, „slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire.”
Indiferent ce veţi întâlni în viaţă, cum veţi fi ispitiţi, încercaţi ori chinuiţi, să nu uitaţi pentru cine şi pentru ce, Dumnezeu a lăsat tronul slavei şi haina luminii pentru a se naşte în staulul rece, în suflarea animalelor. La masa voastră îmbelşugată să stea trupul ce-şi poartă un suflet bogat, un suflet curat, aidoma celui de copil nou născut. M-aş bucura ca ziua sfântă a Naşterii să vă aducă speranţă curată, bucurie sfântă, colindători la uşi, glasuri ori rânduri scrise de prieteni, credinţă fierbinte şi dorinţe bune şi de folos sufletului ce tânjeşte după cele senine şi mântuitoare. Cei ce au postit şi cei ce nu au postit, cei ce se împărtăşesc ori cei care nu pot face asta, cei care cred cu tărie şi cei care nu (mai) cred, fiecare după putinţă, ştiinţă şi dorinţă, să fie mai bun, dacă s-ar putea, asemena pruncilor senini şi plini de pace. 
 "Hristos se naşte slăviţi-L; Hristos din ceruri întâmpinaţi-L”.
Naşterea lui Hristos să vă fie cu folos! 

vineri, 13 decembrie 2013

BULGĂRELE

     

     Degetele chircite de încercarea neputinţei îngheţaseră din cauza vântului pătrunzător ce şuiera străpungând puţinele haine, trecând chiar, nevăzut, prin sufletul cuprins de durere. Până şi bulgărele acela de zăpadă, făcut involuntar, ca o aducere aminte instinctivă a clipelor din copilărie, până şi el părea a se crispa, simţind cumva, că prin mâinile care-l plămădiseră  zvâgneau bătăile unei inimi încercate.
       Făptura umană a fost ţesută din lumină şi iubire şi îmbrăcată, prin însăşi voia omului, cu hainele suferinţei, acele haine care-şi pierd de grabă strălucirea, acele haine care se destramă la fiecare încercare, lăsând în cele din urmă în faţa  veşniciei un suflet care să-şi dorească haina primordială, cea cusută din textura nemuritoarelor fire de gânduri bune şi simţiri curate.
Dacă nu aveam durerea”, zise într-un târziu, „nu mai eram pe-aici  demult, ea m-a ţinut”, şi tăcu. Zicea Ecclesiastul că aproape „toată viaţa lui (omul) este întuneric şi supărare, necaz peste fire şi boală şi durere”. Şi nu minţea, dar să supravieţuieşti datorită durerii deja e prea mult, e prea greu, ar zice omul, ca şi cum durerea ar fi un dar, o binecuvântare chiar. E drept, nu cred că-i om care să nu aibe vreo durere ascunsă prin cotloanele sufletului său, asta ca să nu zic nimic de suferinţele ce vin uneori/deseori peste trup, căci ele sunt simţite, chiar dacă, cum bine cred că ştiţi mulţi dintre voi, sunt oameni care nu simt durerea fizică, expunându-se pericolelor taman prin nerecunoaşterea acestui dar al durerii.
       Durerea există doar la nivelul conştiinţei, ca un reflex al creierului de a apăra organismului transmiţându-i datele necesare, în timp util, despre faptul că un lucru poate fi periculos. În schimb durerea sufletească... . Dacă s-ar putea cântări măcar durerea dintr-un singur om, probabil că lumea ar putea vedea cât de mare este omul, căci greutatea durerii pe care o poate duce un om în spate poate fi deseori mai mare decât cea a întregului pământ.
Mi-a venit în minte ce spunea Hristos, anume că, „femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume”. Mai există o vorbă ce spune că ne naştem în durerile mamei, trăim în propria durere şi murim lăsând durere în mijlocul celor de lângă noi.  Doar că dincolo de acest aspect, trebuie să conştientizăm că, Dumnezeu nu vede doar aceşti puţini ani pe care-i trăim pe aici, nu vede doar cele trăite de om de la începuturile lumii, ci vede şi veşnicia pentru care a fost creat omul, cea fără de durere, aşa cum zice Ioan în Apocalipsă: „şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut”.
        Strângând cu putere bulgărele în mâinile ce-şi chirciseră degetele spre a-şi striga suferinţa, a zis, privind spre cerul ce sticlea de albastru: „la primăvară, acest bulgăre se va topi într-un ochi de apă, cam cât lacrimile adunate de un om într-o zi în care durerea devine darul ce-i dă puterea de a merge mai departe”.


marți, 22 octombrie 2013

NODUL


Loviturile barosului tot cădeau greu peste capul penei de fier din care săreau aşchii de fier încins. Şi peste loviturile ce cădeau în acelaşi ritm se auzeau  când şi când câte un icnet ce ar fi dus la gândul că lovitura aceea va fi decisivă. Cred că fac lucrul ăsta de cel puţin 30 de ani, din copilărie, îmi face plăcere să-mi sparg singur lemnele pentru încălzire. Şi de fiecare dată, în fiecare an, se adună într-un colţ, pentru munca de final, toate acele buturugi pline de noduri care aşteaptă să fie eliberate de presiunea în care şi-au dus viaţa.
De ce zic asta? Nu ştiu câţi din cei ce citiţi blogul meu aţi spart lemne, iar din cei ce aţi spart nu ştiu câţi v-aţi încumetat la buturugi, la lemne sucite şi răsucite de vremuri şi suferinţe. În momentul în care încerci să crapi un astfel de lemn te loveşti de o rezistenţă teribilă, una adunată în jurul unui nod, al unui punct din viaţa acelui copac  ce n-a ştiut să-şi ascundă suferinţa  decât acoperind acea vulnerabilitate din vremea când (poate) era doar un tânăr vlăstar. Şi câte suferinţe nu pot fi, de la căderea primelor frunze la care a asistat, simţindu-şi goliciunea în pragul iernii şi până la vânturile potrivnice, de la dăunătorii ce-i mişună pe sub coaja ce se zbârceşte cu trecerea timpului şi până la tăişul vreunui custuri care îşi învige tăişul mai în adânc. Uneori  suferinţa poate veni  din adânc, iar el, copacul, în lupta lui o localizează în chisturi ascunse, eliberând doar rareori din presiunea durerilor prin frunzele ce le lasă pradă vântului.
E greu să răzbeşti un nod pietrificat, e greu fiindcă de multe ori nu-l vezi, e ascuns în inima buşteanului şi nici cele mai ascuţite topoare nu-l răzbeşte. E nevoie de răbdare multă şi iscusinţă, căci trebuie căutat firul acela care duce la punctul în care aproape invizibil, cu iscusinţă, să poţi desface strânsoarea timpului care a conservat suferinţa.
La lovitura penultimului baros m-am oprit, aproape cedase, se auzea un troznet uşor ca de eliberare, iar ultima lovitură a deschis rana aceea care în zecile de ani se tot îmbrăcase de rânduri şi rânduri de coajă ce a supurat cleiul neputinţei de a striga.
Dacă ar fi fost om, probabil că un copac ar fi zis precum psalmistul: până când voi grămădi gânduri în sufletul meu, durere în inima mea ziua şi noaptea? Deşi, uitându-mă în jur, nu pot să nu văd cum chisturile de suferinţă şi durere se înmulţesc în inimile şi minţile celor care trecând prin anotimpurile vieţii aşteaptă momentul în care cineva să le scoată la suprafaţă acele noduri în care se închid în încercarea de a se apăra de cele ce vin deseori din exterior, uneori din interior.
Uneori suferinţa trebuie spusă, altfel  se adună , se tot adună şi formează un nod, mai întâi în gât şi apoi în inimă. Anotimpurile trec, vânturile bat mereu, frunzele doar uneori cad, interiorul însă, silit de coaja care se tot încreţeşte, adună în sine prea multă suferinţă.
Când în vatra sobei se aud uneori troznituri, pocnesc nodurile nedesfăcute, îşi spun povestea lor focului, apoi fumului care duce povestea purtată de vânt peste mări şi ţări, poate chiar şi peste lăstarul cel tânăr ce a răsărit în locul de unde nu de multă vreme a fost tăiat un copac suferind. 

duminică, 15 septembrie 2013

MILOGUL


În urmă cu foarte mulţi ani pe uliţa copilăriei mele trecea când şi când o căruţă cu coviltirul ars de soare. Roţile de şină păcăneau într-un ritm anume iar pietrele prinse sub roată scoteau un scrâşnet care trezea din amorţeală câte un dulău ascuns la umbră pe după gardurile de ulucă văruită. Şi nu căruţa era interesantă, ci persoana din căruţă, căci de acolo se auzea un cântec trist, un cântec de viaţă amară, o partitură creată special pentru o muzicuţă uzată, pentru un suflet care-şi ducea povara demn, într-un trup mutilat.
La început  ne era frică, copiilor, dar mai apoi ne-am obişnuit, am văzut cum stă treaba şi am îndrăznit să stăm de vorbă cu străinul fără picioare căruia lumea îi spunea „milogul”. Cobora greu din căruţa cei devenise casă de ani buni, cobora la umbra dudului din răspântie şi îşi pregătea de mâncare din cele primite de la oameni ori mânca cele primite în decursul unei zile, dând răgaz picioarelor retezate de schije să vadă lumina soarelui. De la el am auzit prima dată cuvântul „azil”, încercând să găsesc azi, după mulţi ani, o explicaţie pentru instituţionalizare, un cuvânt pompos care nu se poate explica decât prin referate şi comisii, prin dosare şi recepţii.
În acea perioadă rulau pe la căminul cultural filmele cu Bruce Lee şi băieţii din sat, care mai de care, încercau să impresioneze cu câte un nunchak improvizat ori cu câte o schemă de karate văzută în filmele amintite. Şi nu degeaba vă  zic asta, pentru că am privit de câteva ori cum milogul cobora din căruţa sa, ajutându-se doar de mâini, un lucru aproape imposibil de înţeles pentru un copil care toată ziua zburda pe picioarele sale.
Şi cum stăteam de-l priveam, cocoţat pe un mare butoi în care se punea gazul (că era timpul în care lampa cu gaz era obligatorie în casă) privind împreună alţi doi-trei prieteni cum îşi pregăteşte mâncarea, am rămas tare surprins să văd că-şi face rugăciunea. Dar nu lucrul acesta m-a stârnit, ci un gând care s-a transformat direct în întrebarea: „dar cum te rogi când vrei să stai în genunchi”?  Ştiu, a fost o copilărie că am întrebat, dar am primit un răspuns fantastic. S-a uitat la mine, la noi cei ce eram îmbrăcaţi cu nişte cămăşi ce s-ar fi vrut kimono-uri şi  a zis: „eu când vreau să stau în genunchi  la rugăciune, fac flotări”. Fantastic răspuns, unul pentru care la momentul  respectiv am exclamat doar „wow”, realizând mult mai târziu că îngenuncherea prin flotări avea dublu rol, căci prin mâinile fără silnicie se făcea rugăciunea curată, cum ar fi zis dreptul Iov, şi tot prin aceste mâini se făcea posibilă urcarea treptelor de la căruţă, a treptelor din sinuoasa scară a vieţii.
Am citit în DEX definiţia milogului, sesizând faptul că o astfel de persoană este declarată drept un cerşetor care se înjoseşte cerând insistent ceva anume. Nu ştiu dacă-i cea mai curată explicaţie, probabil că-i foarte actuală azi, dar ştiu că omul acela doar îşi cânta cântecul trist al suferinţei fără să insiste la nimeni cu nimic. Se vede dar că schijele iau tăiat doar picioarele, că în flotările lui îşi ducea toată rugăciunea, mulţumindu-se cu puţinul în care-şi ducea zilele.

Şi n-am cum să nu gândesc acum, matur fiind, la vorba aceea spusă de cineva care  se văita că nu are pantofi până ce a văzut pe cineva care nu are picioare… .

luni, 9 septembrie 2013

FEREASTRA


Se întâmplă uneori, în special (în ce mă priveşte) când vara-şi strânge  jucăriile vesele şi pline de viaţă şi lasă locul toamnei ce vine cu rânduri de gânduri ce trec repede-repejor peste hambarele pline şi se-mpletesc cu frunzele îngălbenite spre a merge să-şi spună povestea lor mugurilor ce se dospesc tainic în aşteptarea primăverii ce pare aşa departe, se întâmplă ziceam, să privim pe fereastră şi să vrem  să vedem ce-i dincolo de noi.
Deunăzi, intrând într-o casă ce odinioară a fost plină de lumină şi de viaţă, am privit spre fereastra  ce parcă-şi greşise locul în aşezarea ei, căci neputinţa (fizică) a  stăpânilor a permis crengilor de copaci şi ramurilor de viţă de vie să se-mpletească  în faţa ochiului de lumină retezând orizontul ce ar fi adus măcar un pic de lumină într-un suflet ce-şi trăieşte viaţa privind dincolo de sine.
Ce-ai vrea în momentul acesta, am întrebat eu involuntar, crezând că din mulţimea nevoilor ce împresurau patul suferinţei, una aş fi putut să o împlinesc pe loc. Vreau să văd dincolo, a sosit răspunsul, sunând de parcă întrebarea ar fi fost aşteptată de o veşnicie.
De la a vedea şi până a vedea dincolo, de a la a vedea şi până a privi în interiorul ce-ţi deschide poarta spre locurile unde nici măcar mintea n-a ajuns e cale lungă.  Nimic nu doare mai mult decât neputinţa vederii, cea care nu-i orbire, ci cea care vine din imposibilitatea de a vedea mai departe, dincolo chiar, căci deseori crengile  cotidianului banal obturează mare parte din fereastră, iar uneori, fără de voia noastră, suferinţele şi frica îşi împletesc ramurile închizându-ne aproape definitiv posibilitatea de a vedea un orizont mai bun.
În faţa ferestrei s-a făcut curat, crengile au fost date la o parte şi lumina pătrundea cu generozitate. E mai bine acum, am întrebat la fel de involuntar, crezând că bucuria îi va fi mare. E mai bine, e mult mai bine, a sosit răspunsul, după ce-mi voi opera ochii am să văd şi curtea, până atunci eu mă uit dincolo.
Cu ochii trupului vedem multe, ce vrem şi ce nu vrem. Cu ochii minţii putem vedea  dincolo de nori, călătorind chiar prin univers, răscolind adâncurile lui, căutându-i marginile. Cu ochii sufletului, cu privirea conştiinţei putem vedea dincolo. Pe retina trăirilor interioare derulează filmele vechi ale clipelor trăite, se desfăşoară în fugă clipurile prezentului, şi, pentru cei ce au puterea şi liniştea necesară, pentru cei ce reuşesc să-şi facă fereastră din lacrimile vărsate, cumva, tainic, se poate vedea dincolo.
Cu lumina înţelepciunii poţi străbate multe din cărările întunecate ale vieţii, cu lumina nădejdii ce  arde în candela credinţei cu flacăra dragostei poţi răzbate până dincolo, până dincolo de noi, până dincolo, la noi.
Înseamnă că am dat degeaba crengile din dreptul ferestrei, nu, am întrebat eu, cu sfială de data asta. Nu, nu degeaba, că puteţi vedea afară când mai veniţi pe aici. Ori poate chiar dincolo, am gândit eu. 

miercuri, 24 iulie 2013

VÂRSTELE FERICIRII


Îmi place mult dictonul latin labor omnia vincit improbus, îmi place pentru că defineşte un adevăr incontestabil, chiar dacă de multe ori ni se pare că munca noastră e în zadar.  Şi chiar dacă unii mai şugubeţi spun că munca e izvor de sănătate chiar dacă nici lenea n-a omorât pe nimeni, eu merg pe varianta latină, mi-a intrat în minte şi suflet taman la momentul potrivit şi mi-a fost de mare folos.
Pentru care motiv, dar nu doar pentru el, cum am obiceiul în zilele de vară, dis-de-dimineaţă ies la robota  din grădină, căci atunci sporul e maxim şi temperatura de-afară e prielnică. Abia pe urmă, după ce soarele-şi aruncă suliţele-i aprige pe cârca aplecată printre ardei şi roşii bagi de seamă că timpul îndeamnă spre administrativele ce ţin de acte, drumuri şi slujbe. În fine, nu vreau să credeţi că m-am apucat să ţin jurnal de pension aici, căci de fapt altceva doream să vă spun.
Vasăzică  robotind prin grădină doar ce aud în boxe (că uitai să vă spun, mai dau drumul radioului să ascult o muzică veche şi-o ştire cât muncesc) cum că există două vârste ale fericirii într-o viaţă de om. Nu-s curios din fire, dar asta m-a făcut curios. Şi după publicitatea interminabilă prezentatorul citează o sursă ce redă studiul binecunoscuţilor cercetători britanici care zic că omul are în drumul vieţii două puncte culminante ale fericirii, la 23 şi respectiv 69 de ani. Fireşte că după ce am zâmbit larg, m-am gândit că de primul gong am trecut  în fugă mare, pierindu-mi repede zâmbetul când am socotit că până la următorul gong ar mai fi ceva nefericire de îndurat, conform cercetătorilor, desigur.
Mare Ţi-e grădina, Doamne! Nu, că am zis-o şi pe asta, că doar era de zis, nu?  Şi apoi nu ştiu ce formule au folosit ei, că o definiţie ori formulă a fericirii nu există, măcar din câte mai pricep şi eu.
E drept, ceva-ceva  mai ştim şi noi, pentru că fericirea poate fi materializată respectând anumite reguli, împlinind anumite îndemnuri, trăind anumite sentimente. Bunăoară, că n-am cum să trec peste aşa ceva, în predica de pe munte, Hristos deschide cumva premisele atingerii fericirii, nominalizând pe cei săraci cu duhul, pe cei ce plâng,  pe cei blânzi, pe cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, pe cei milostivi, pe cei curaţi cu inima, pe făcătorii de pace, pe cei prigoniţi pentru dreptate, categorii de oameni care, la prima vedere, trăind aceste stări ai crede că sunt loviţi de nefericire, iar nu de fericire.  Aşa cum foarte mulţi cred că fericiţi sunt cei care câştigă la loto ori dau vreo mare lovitură financiară ori de gen asemănător.
Dostoievski spunea că fericirea este un episod trecător în marea dramă a vieţii, deşi, sincer, mai aproape de adevăr este Freud, căci el spune că omul fericit este acela care stăpâneşte şi munca, şi dragostea.
Personal cred că fericirea adevărată este doar o aripă a iubirii curate. Iubirea curată zboară cu ajutorul a două aripi minunate, fericirea şi speranţa. Numai un om care este fericit şi plin de speranţă poate iubi curat. Invers, numai un om care trăieşte şi iubeşte curat şi dezinteresat poate fi cu adevărat un om fericit, iar asta nu de două ori într-o viaţă, ci o viaţă întreagă. Părerea mea, fireşte.

sâmbătă, 20 iulie 2013

TRISTEŢEA CIULINILOR


La început am zis să nu scriu, gândindu-mă serios la faptul că lumea e sătulă de anumite vorbe, în special de cele care vin să aducă cititorului o paletă de culori ale naturii ce intră în antinomie cu ştersele dar mult savuratele imagini prezentate pe la tv ori poate chiar cu mult prea „fardatele” imagini ce primesc mii de like-uri prin diversele pagini virtuale.
Şi cum  latinii nu spuneau degeaba verba volant scripta manent, am zis să scriu câteva rânduri despre starea minunată pe care am trăit-o într-o dimineaţă de iulie, în miez de vară, într-un scurt circuit (neprogramat) pe un drum bine asfaltat, dar străjuit pe ambele părţi de lucrarea naturii ce-şi vede imperturbabil de lucrarea ei în desăvârşirea culorilor şi a mirosurilor ce dau viaţă verii.
A plouat minunat mai alaltăieri seară, o ploaie cum n-am mai văzut de ani buni,  curată, bogată, liniştită. A doua zi, dis-de-dimineaţă, o rouă  cristalină îmbrăca tot verdele ce se pregătea de întâmpinarea soarelui ce abia îşi scotea razele din ultimul nor rătăcit pe cerul dimineţii.
Zice-se că obişnuinţa e o a doua natură. Eu nu zic nici da, nici nu. Pe de o parte, ca unul ce sunt născut/crescut/trăit la ţară, am această obişnuinţă, ca la ceasul dimineţii să privesc natura, schimbările ei din timpul nopţii (foarte mari uneori) modul în care dincolo de tumultul vieţii omeneşti, flora şi fauna  îşi văd de mersul lor ocrotite fiind (scripturistic vorbind) doar de Cel de sus. Cum ar zice Hristos (cu referire  la zbaterea omului) „priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte……luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia”. Pe de altă parte, grija şi dorinţa de a face cât mai multă treabă, uneori, răpeşte bucuria admirării acestui spectacol al naturii.
Am plecat cu bicicleta  pe drumul dintre sate şi mi-am umplut plămânii de aerul curat al dimineţii, mi-am limpezit ochii cu imaginile de rai ce străjuiau de-a stânga şi de-a dreapta drumul meu, mi-am liniştit sufletul văzând bucuria de pe chipurile celor întâlniţi, pentru că oamenii sunt liniştiţi, sunt fericiţi chiar că anul acesta este unul de belşug,  contrat tuturor previziunilor alarmiste de la început de an.  Nu ştiu voi, cei ce citiţi, când aţi fost ultima dată în natură, când aţi respirat aerul dimineţii cu parfumul inconfundabil al naturalului, cel pe care nici un creator din lume nu-l poate capta în vreo sticluţă de parfum.
Mirosul mătăsii de porumb se combinase cu mirosul corcoduşelor coapte iar iarba proaspăt cosită prin dreptul vreunei porţi se combina şi el minunat cu restul, făcând loc  inconfundabilului miros al florilor de  regina nopţii care încă nu doreau să cedeze în faţa zorilor. Câte un nuc, ici-colea, răspândea mirosul tare al frunzelor sale vii iar din câte o curte, finuţ, câte un cais răspândea mirosul dulceag al fructelor căzute pe jos în răpăiala ploii.
Peste toate,  concertul din micul zăvoi ce  creşte pe malul gârlei, aducea cumva cu un recital de mulţumire adus Creatorului,  întărind asta prin zboruri largi în oglinda apei ce leneş curge către mare.
Doar ciulini-s trişti şi sfrijiţi căci, ca niciodată, în mijloc de vară, când ei ar fi tronat pe câmpuri bucurându-se parcă de suferinţa plantelor arse de soare, acum s-au făcut mici. La vreme de bogăţie forţa lor e ştearsă, binele şi bunul anihilându-le puterea  hâdă cu care deseori sfidează munca truditorilor.  Ce mic poate deveni răul când binele triumfă, ce nesemnificativ  şi banal.
Spectacolul naturii mi-a readus aminte cuvintele psalmistului, „cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!” Şi pedalând prin aerul curat al dimineţii, înainte de a pleca la inerentele probleme ale vieţii, am revăzut la întoarcerea spre casă, cum oamenii cu zâmbetul pe faţă, se duc rând pe rând să-şi privească şi să-şi lucreze pământul.  Anul acesta au mai puţin ciulini pe câmp, dar au mai multă bucurie în suflet. Şi toate doar după o ploaie curată (la noi) de vară…. .



luni, 10 iunie 2013

FOTOGRAFIA


Deseori m-am gândit la faptul că înaintaşii noştri au fost privilegiaţi în anumite lucruri, chiar dacă noi azi, privind cu superioritatea omului blindat de tehnologie, considerăm că privilegiul ne aparţine întru totul şi în toate.  Bunăoară, zilele trecute am avut bucuria de a face câteva fotografii de o claritate aproape de perfecţiune. Şi nu cu aparatul meu foto, care-i aşa de obosit încât abia-şi mai deschide lentila, ci cu un aparat pe care-l folosesc zilnic prinzând mii şi mii de cadre. Apoi, defilând printr-un DVD după nişte poze mai vechi, am constatat că am participat la unele evenimente şi că, din dorinţa de a face fotografii, am ratat momentele principale butonând pentru prinderea imaginii perfecte. Bună-i tehnologia, dar rece.
Iată cum stau lucrurile cu pozele mele, că de aici am plecat. Ba înainte de asta să mai zic ceva, că apoi uit şi parcă n-aş vrea să ratez ocazia de a vă spune că filmele ori o pozele, indiferent de calitatea lor, de rezoluţie, pixeli şi lumini, nu pot  reda totul. Lucrurile imortalizate în pelicule şi carduri nu-şi pot descoperi mirosul, gustul ori textura.
Intrând în intriga postării, chiar dacă risc un pic, gândindu-mă că unii vor percepe greşit cele relatate de mine, vă spun că azi am dat o fugă prin cimitir să văd dacă se păstrează curăţenia. Treaba e că acolo se află un cireş mare cu cireşe amare numai bune de dulceaţă. Şi cum nu e al nimănui, şi mai ales că nu creşte din vreun mormânt (menţionez asta pentru a nu da idei celor dornici de discuţii puerile) am zis că-i bine să culeg şi eu câteva. Aşa că repede am făcut cale-ntoarsă spre casă, am luat o găletuşă şi la fel de  repede-n m-am suit în cireş, ca-n vremea copilăriei. Şi partea frumoasă a fost că am avut companie, doi copii, fiecare cu punga lui, fireşte. 
Nu ştiu cu se face, la mine cel puţin, că la cules de cireşe nu am spor deloc. Se prea poate să pun găletuşa prea departe, altfel nu-mi explic de ce, de cele mai multe ori cireşele sunt îndreptate spre gură, iar nu spre recipientul ce trebuie umplut cu minunatele fructe. O fi la voi altfel, nu ştiu, zic şi eu.
Spuneam la început că înaintaşii noştri au fost privilegiaţi. Ei au ştiut să se bucure de ceea ce aveau la momentul respectiv. Nu zic că nu-i bine când noi imortalizăm anumite momente, nu. Doar că, acordăm prea multă atenţie tehnicii şi pierdem momentul, risipim clipa.
Poate că şi eu, de acolo din vârful cireşului, dacă aveam aparatul făceam fotografii. Mai bine însă că nu l-am avut, fiindcă ochiul a putut capta toată splendoarea unei seri de început de vară. Fiindcă urechea a putut asculta în linişte foşnetul frunzelor de cireş şi freamătul gândurilor. Fiindcă m-am putut bucura, la fel ca în copilărie, de gustul cireşelor proaspete, asta chiar dacă palmele se făcuseră sângerii de zeama fructelor, chiar dacă fructele nu au trecut prin jetul de apă recomandat celor cumpărate. De acolo, de la înălţime, cimitirul era asemenea unui orăşel al tăcerii, cu alei străjuite de flori, cu poteci prin care istoria îşi face loc nevăzut. Mai departe, tumultul satului se contopea cu seara ce-şi lăsa uşor draperiile peste soarele ce cobora leneş spre asfinţit.
Într-un fel îmi pare rău că n-am putut face poze spre a vă arăta măreţia unei seri de vară deasupra unui cer deschis spre infinit dintr-un loc de unde veşnicia îşi arată prima treaptă.  Şi chiar dacă voi nu puteţi vedea cele pe care eu le-am simţit, gustat, ori atins în acele clipe, vă asigur că acurateţea cu care eu le-am privit şi primit face mai mult decât orice album foto pe care l-am făcut vreodată.

Între cer şi pământ, printre ramuri şi vânt, am pozat un pic din suflet. E aici, printre rânduri… .

sâmbătă, 1 iunie 2013

COPILĂRII............


Probabil că n-aş fi avut linişte dacă nu scriam măcar câteva rânduri despre ceea ce cântam în urmă cu peste trei decenii, dar şi mai apoi, despre lumea minunată a copilăriei. Şi cântam  voios:  „e  lume pe pământ care-mi place tare/ unde fiecare zi, parcă-i sărbătoare./ …….Celor mari, celor mici, ne e drag tuturor/ în lumea copiilor”.
Am zis că aş fi rămas cu un gust amar dacă nu aş fi scris ceva azi, chiar şi-n fugă, asta pentru că gândul de a abandona, sub pretextul că sunt multe treburi, că timpu-i scurt, m-a încercat bine de tot. Ori ei, copiii, merită orice efort. Pentru un copil, ca adult zic, nu prea poţi spune „nu am timp, mai încolo ori lasă-mă în pace”.
Îmi aduc aminte bine ziua de azi, îmi aduc aminte creta colorată şi desenele de pe asfalt ori ciment, îmi aduc aminte de jocurile copilăriei, fiecare din ele în parte, după grupa de vârstă, de la „alergata”, urcând până spre „flori, fete sau băieţi…”, fiecare din ele cu motivaţie puternică de a aduna câţi mai mulţi copii la un loc, pentru a scoate cât mai multe zâmbete, râsete, pentru a lega cât mai multe prietenii. Fireşte, melancolia este o boală necesară, căci dincolo de umbra de tristeţe pe care o aduce, produce şi efecte nebănuite, căci scutură uneori pânza uitării de pe ochii celor mari, de pe ochii celor ce au uitat că odinioară au fost şi ei în rândul celor ce strigau „cine nu e gata îl iau cu lopata” ori „piua”, în momentele de respiro, binevenite pentru picioarele ce nu se odihneau nici măcar în timpul somnului.
Azi am dat o fugă scurtă spre oraş. Nu am văzut nici un desen, pe nicăieri. Poate pe la voi, cei ce citiţi blogul meu, se vor fi făcut desene pe asfalt, ori poate, prin grija unor părinţi mai melancolici, unii copii se bucură azi, foarte scurt, de aminte lucruri ce aduc aminte de copilăria anilor din urmă. Şi nu vreau să par învechit, în sensul că mi-aş dori ca azi, copiii să fie ca atunci. Dar, poate că pentru o zi, tabletele, telefoanele, calculatoarele ar putea fi date uitării. Poate că părinţii, măcar pentru câteva ore,  şi-ar putea aduce aminte că au fost copii, ar putea lăsa deoparte un pic grijile, treburile ce oricum nu se sfârşesc niciodată, ar putea lăsa petrecerile pentru a-şi aduce aminte de timpul adevăratei maturităţi sufleteşti, de timpul când materialul era nesemnificativ iar bucuria de a fi cu ceilalţi era totul.
Să spun acum despre copiii ce au rămas fără părinţi? Să vorbesc despre cei ce-s în suferinţe de nedescris, în cumplite boli, multe datorate adulţilor, a celor ce „copilăreşte” fac experimente pe vlăstarele ce ar trebui să reprezinte viitorul omenirii distrându-se pe seama minunilor lor?” Off, zice Scriptura aşa, „că-s unii care fac ospăţ cu prietenii iar ochii copiilor se sting de foame”.
Şi pentru că am ajuns la Scriptură aş mai aduce aminte de versetul ce spune că „de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”. Şi gândesc, că întâiul om, în mărirea lui, dintru început tot copil a fost, iar cunoaşterea ce şi-a dorit-o, după care tânjim şi noi şi luptăm, grea suferinţă i-a adus, căci ştiind, dar nefăcând cele bune ştiute, suntem cu mult mai jos decât orice prunc al acestei lumi ce se zbate în neştiinţă.
Copiii vor gândi mereu ca nişte copii, îşi vor dori mereu cele ale copilăriei, indiferent de locul unde sunt. Copiii vor mereu dragoste de la cei din jur, vor pace, vor căldură, vor zâmbete, vor iertare. Copilăria din sufletul adultului poate fi probată deseori. Dacă treci pe lângă un şotron şi ţi-ai dori să sari măcar odată, dacă treci pe lângă o ceată de copii şi ai vrea măcar un şut să dai în mingea cu care ei se joacă, dacă măcar într-un leagăn ţi-ai dori să te dai, să faci o tură cu bicicleta ori să cânţi la unison cu cei din jur, înseamnă că sufletul de copil încă se păstrează într-un trup de adult.
Eu mă opresc aici cu desenatul literelor ce-mi compun blogul de azi. Mă opresc aici, dar fredonez în continuare cântecelul copilăriei ce spune că „e o lume pe pământ, care-mi place tare….”

p.s Şi nu uitaţi, adevăratele roade ale copilăriei se culeg la vremea maturităţii, cu ele ne hrănim sufletul când celelalte bucate nu ne vor mai prii. Părerea mea, desigur.

luni, 27 mai 2013

CANDELA


Erau multe, foarte multe licăriri, ca o mare de lumină ce-şi revarsă lin spre ţărmuri, valurile ce-şi poartă în ele povestea din adâncurile necercetate.  Mă gândeam atunci, şi nu prima dată, doar într-o clipire a ochiului ce vrea să vadă tot, mă gândeam  la câte valuri se vor fi spart la limanul acela spre care călătorim toţi. Şi erau lumini multe, toate pâlpâind spre cer, fiecare la rândul ei tremurând în bătaia vânturilor ce nu le pasă de lumină.
În luminile ce brăzdau întunericul se putea citi. Chipurile purtătorilor de lumini se transformaseră, îşi desfăcuseră oarecum coperţile spre a le fi citite gândurile. Chipurile lor s-au deschis pentru moment, pentru unul scurt (din nefericire), pentru a se transforma doar şi pentru câteva momente în candelele ce poartă în ele untdelemnul clipelor de speranţă  ce întreţine lumina aceea palidă absolut necesară unui drum prin bezna gândurilor neluminate.
Într-o clipă mi-a trecut prin faţa ochilor pilda celor zece fecioare, cinci înţelepte şi cinci nebune. Am realizat pe moment ce înseamnă să fii asemenea unei candele bune, căci într-un fel, acest lut sfărâmicios din care suntem plămădiţi, nu are nici o valoare dacă-n el nu se găseşte acel untdelemn al minţii curate în care să primească cu bucurie lumina sufletului ce arde căutând mereu spre cele înalte. Şi tare dureros este să vezi oameni care nu mai ard deloc, care-s morţi deşi-s vii, oameni care îşi îngrijesc excesiv candela (trupul) fără să realizeze vreodată că menirea unei candele este aceea  de a purta o lumină, sufletul.
M-a întrebat odată un copil (poate-s zece ani de atunci), aşa, cum întreabă deseori copiii, m-a întrebat cum arată sufletul.  Ştiu că nu i-am dat un răspuns concret, probabil că eu n-am ştiut ce să-i spun, poate că el era prea mic să înţeleagă ceea ce eu i-aş fi spus aşa, ca din cărţi.
Şi nu toate candelele-s la fel, nici măcar luminile, nici flăcările ce ard în ele nu-s la fel.  Priveşte chipul celui fără de nădejde, al celui ce se îneacă  în propria-i depresie, de multe ori fără justificare, şi vezi că flacăra lui e gata să se stingă, aproape că nici nu mai arde, doar fumegă un pic, doar un fir de scânteie se mai vede,  şi acela gata să se piardă. Priveşte candela (chipul) celui mânios, invidios ori viclean şi vezi cum fumul gros acoperă lumina flăcării ce stă să se înăbuşe în căutarea drumului ei. Şi turbatul fum înnegreşte totul în jur, acoperă cu întunecimea lui şi luminile celor din jur. Priveşte apoi chipul unui prunc ce-şi deschide zâmbetul în lumina-i curată şi clară ce arde în plăpânda-i candelă de la început de viaţă. Seninul şi surâsul lui luminează pe toţi cei din jur. Lumina sufletului său arde de dorinţa vieţii, străluceşte şi oferă căldură celor ce-i sunt aproape. Priveşte de ai putere,  spre cei ce iubesc curat şi spre cei ce se împărtăşesc de iertare, priveşte şi vezi că şi-n candelele lor arde o lumină puternică, clară, matură şi rezistentă.
Ardeau luminile în candelele celor ce primiseră lumină, jucau luminile pe chipurile ce purtau lumina. Şi am ştiut atunci că am găsit cumva răspunsul întrebării puse de un copil ce-acum îşi poartă cu bucurie lumina, căci am simţit că sufletul este cu adevărat o lumină.  Şi cei ce simt cu adevărat asta, chiar de nu-şi văd sufletul cu ochi trupeşti, vor şti că bunătatea, dreptatea, adevărul, iertarea, iubirea şi însăşi viaţa sunt roadele luminii ce pâlpâie în candela de lut sfărâmicios.

duminică, 21 aprilie 2013

NINSOAREA FLORILOR



Alaltăieri a bătut vântul, a bătut rece şi tare, invidios parcă pe florile plăpânde ele copacilor ce taman s-au îmbrăcat de sărbătoare. Şi ele, florile, cu gingăşie se desprind din locul lor, dintre sepalele ce le-au fost casă, zburând spre seninul de cleştar al cerului.
Ducând un ghiozdănel roz în spate, o fetiţă ce se atârnase cu o mâna de bunica ce venise să o întâmpine, ridicând cealaltă mână spre cer privea spectacolul florilor prinse în vârtejul de aer exclamând: uite, mamaie, ninge! Şi bunica, parcă trezită dintr-un somn al grijilor multe i-a răspuns, sunt florile zarzărilor, maică, se scutură, s-a dus vremea lor.
M-am apropiat uşor cu bicicleta spre copila lipsită de griji. În timp ce privea dansul florilor răvăşite a întrebat din nou, mamaie, da’ de ce se duc spre  cer florile, acolo e casa lor? Şi ţopăind ca la şotron, legănându-se de mâna bunicii, a mers mai departe, fredonând cântecelul nou învăţat, vine, vine primăvaraaaa, se aşterne-n toată ţaraaaa… .
Şi mă gândeam eu, trecând spre ale mele, lovit dintr-o parte de vântul rece ce răscolea tot ce întâlnea în cale, mă gândeam la cuvintele psalmistului ce zicea că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut şi ca straja nopţii. Nimicnicie vor fi anii lor; dimineaţa ca iarba va trece. Dimineaţa va înflori şi va trece, seara va cădea, se va întări şi se va usca.
Covorul de flori albe, vii parcă, în putere vieţii lor scuturate de vântul ce a venit neaşteptat, m-a dus cu gândul mai departe, că la fel e şi omul, cum acelaşi psalmist spune că anii noştri s-au socotit ca pânza unui păianjen; că trece viaţa noastră şi ne vom duce. Şi apoi iar, omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Că vânt a trecut peste el şu nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său.
Şi cum nici o desfătare a acestei lumi nu este lipsită de întristare, cum nici o mărire a acestei lumi nu rămâne fără de schimbare, ştiind că toate-s mai neputincioase decât umbra şi mai înşelătoare decât visurile, am zis în sinea mea, răspunzând cumva în gând fetiţei cu ghiozdănelul roz, că zborul dalbelor flori spre înaltul cerului, în bătaia vântului, nu-i nimic altceva decât omagiul adus Creatorului pentru scurta dar frumoasa viaţă de aici, căci şi pentru oameni spunem deseori, fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
Şi dacă uneori, copii fiind, ne întrebam unde dispare soarele la asfinţit, ştiam că dimineaţa îl vom revedea la răsărit. Şi dacă acum, maturi fiind, ne întrebăm unde se duc sufletele, la asfinţit, ştim (cei care ştiu, ori simt, ori cred) că vor avea din nou un răsărit.
Ninge şi acum cu alte flori, căci s-a pornit din nou un vânt ce scutură spre cer, mii de petale dalbe ce merg la rugăciune, plutind spre asfinţit, săltând a mulţumire.

duminică, 14 aprilie 2013

EXPLOZIA



Când pe albastrul curat al cerului am zărit dintr-o dată trei rândunici ce-şi desfătau în zbor aripile în soarele blând al primăverii am avut o tresărire, parcă-parcă m-aş fi trezit din somnul unei nopţi adânci şi reci. La un moment dat chiar m-a încercat un gând, crezând naiv că primăvara adevărată nu va mai veni, că vom trece brusc la arşiţa verii, parcă şi ea tot mai scurtă. Ba mai mult, să tot fie o săptămână de când socoteam că pe 15 aprilie, în alţi ani, caişii îşi scuturau floarea şi zarzării plezneau de bucurie albă în bătaia lină a vântului şugubăţ de primăvară.
Şi apoi, ce ştiu eu, că de fapt nu ştiu mai nimic, asta dacă socotesc că înţelepciunea unui singur om e aidoma unei singure flori ce înfloreşte în copacul înţelepciunii, o floare ce încearcă să-şi aducă rodul său, trecând prin cruditatea bobocului neştiutor, prin entuziasmul petalelor ce râd în soare pregătindu-se continuu de schimbarea veşmintelor în trecerea timpurilor, în schimbarea anotimpurilor.
Desigur, trebuie să amintesc un verset ce-mi place mie mult, căci zice „zilele omului ca floarea câmpului, aşa va înflori. Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său”. Şi bine zice psalmistul, că tare asemănătoare sunt aceste stări omeneşti cu cele pe care natura le trăieşte tainic, fără a se văita vreodată de ascuţişul coasei, de scuturarea crengilor, de gerul iernii ori de arşiţa verii.
Acum ceva zile, crengile copacilor erau în aşteptare, erau cernite, parcă aplecate pios, resemnate în faţa frigului ce nu mai pleca. Numai că, într-o noapte, pe nesimţite, tainic, şi-au schimbat hainele şi au explodat de bucuria vieţii. Zumzetul inconfundabil al harnicelor albine şi parfumul dulce al florilor se tot amestecă de două zile cu verdele crud al ierbii şi seninul ireal parcă, al cerului ce s-a scuturat chiar şi pentru puţină vreme de pufoaica zdrenţuită a norilor ce tot îşi picurau povestea.
Cât de minunate sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!” Mă gândeam, privind la spectacolul floral, cum ar arăta un copac împodobit cu pietre preţioase, indiferent care ar fi numele ori culoarea lor. Cred, adică sunt convins, că nici o tonă de pietre scumpe n-ar egala frumuseţea naturală a florilor ce aduc cu ele bucuria vieţii, a mergerii mai departe prin anotimpurile vieţii. În simplitatea lor, florile, sunt mai expresive decât orice piatră scumpă, căci  în efemera lor trăire pot trezi inspiraţia poeţilor, a pictorilor, a muzicienilor, a copiilor şi a adulţilor deopotrivă.
Dincolo de ştirile alarmiste ale televiziunilor, dincolo de reclamele bombastice, dincolo de grijile inerente ale zilei de mâine, de planurile mai puţin ori mai mult realizabile, dincolo de cuvintele pompoase ori de graiurile sărace, dincolo de lipsa timpului, cheltuit de altfel de fiecare din noi pe lucrurile ce le considerăm a fi stringente, dincolo de nelipsitele tabieturi, poate-poate aveţi timp un minut să vedeţi că nestatornica primăvară a mai făcut un pas, a explodat în mii şi mii de flori. 

miercuri, 3 aprilie 2013

ÎNCERCAREA



Certând m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat!” Psalmul  117-18
Cinci ani, doar atât au trecut. Era într-o zi de joi, Joi Mari, între slujbe, când, în fugă mare (ca să nu dezmint alura românească în astfel de momente) am zis să rezolv într-o zi cât ar fi trebuit să rezolv în două zile. Şi cum socoteala de-a casă cu cea din târg nu se potriveşte….. .
Spune  înţeleptul Solomon că cei puternici au parte de încercări mai grele, ori cum am zice noi azi, fiecare cu crucea sa. Ştiu, e interpretabil, dar până la urmă  chiar şi cele mai veridice lucruri din lumea asta au fost şi sunt interpretate. Şi într-un fel  e bine, să se lămurească omul doar, să ştie.
La ora 16 trebuia să fiu la ale mele, aşa le promisesem oamenilor, că la ora 16 am să fiu prezent să le ascult mărturisirile, că venea Paştele şi majoritatea doreau să fie curaţi şi sufleteşte. Şi aproape am fost punctual, aşa cum îmi place să fiu, că la 15.30 am trecut pe la biserică şi ei, care veniseră mult mai devreme, stau de vorbă pe băncuţele deasupra cărora bătea un soare cald de primăvară. Vorbeau de ale lor, de ale câmpului. Şi doar le-am spus, merg şi eu să mă spovedesc, la preotul vecin, că aşa e firesc, aşa e bine, să fiu eu curat, liniştit, înainte de a asculta mărturiile altora.
Drumul cu gropi, neasfaltat atunci, obliga la viteză mică. Din spatele unui camion cu cherestea, trecând prin faţa unei căruţe, aşa, ca de niciunde, un copilaş de vreo 5 ani, cu încălţări mari şi largi, zvâcneşte  spre casă şi………. . Am frânat, am luat de volan, am oprit. Dispăruse, era sub maşina mea. Nu ştiu dacă vi s-a întâmplat vreodată să vă vedeţi viaţa într-o clipă, într-o clipă care se transformă într-un balon de timp. Trecutul şi viitorul mi s-au derulat într-o clipă prin faţa ochilor, prezentul îngheţase, intrase în moarte clinică. Totul se pierdea, familie, casă, slujbă, viaţă… .
Eu mergeam să-mi mărturisesc păcatele. Grea încercare, grea ispită. În aceeaşi  clipă, lungă clipă, am strigat şi eu, ca orice om aflat pe marginea unei prăpăstii fără de fund, Doamne, ajută-mă! Nu ştiu cum am intrat sub maşină, doar ştiu că în timp ce mama copilului venea ţipând disperată din curte, doar ştiu că l-am găsit acolo, sub maşină, exact între roţile din faţă. Capul la roata din stânga, picioarele la cea din dreapta. Era aşezat perfect. Nu puteai băga un deget între capul său şi roată, între talpa piciorului şi roată. L-am scos cu mâinile mele. Era neatins, dar speriat. Poate mai speriat de plânsul mamei sale, speriată şi ea pentru că-l lăsase nesupravegheat, speriată de moarte, de moartea ce a plutit câteva clipe, rece şi sigură pe izbânda ei. El a fugit, a fugit imediat la ceilalţi copii, dând să mai cadă de câteva ori din cauza troşilor cu care era încălţat.
Zice apostolul Pavel, „bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde”. Niciodată nu mi-am pierdut nădejdea, răbdarea mi-am mai pierdut-o, recunosc, iar pierderea răbdării poate avea uneori consecinţe grave, căci ruperea echilibrului (şi aşa fragil) dintre cele ale minţii şi sufletului, cu raportare la cele ale trupului îl poate distruge pe om.
M-am întors la oamenii mei, mărturisit şi liniştit. Trecusem prin încercarea vieţii mele, pe lângă milimetrii care puteau ucide şi distruge tot. Ştiam sigur că viaţa celorlalţi ar fi mers mai departe, aşa cum se întâmplă mereu.  Singura piatră din lume ce nu poate fi aruncată este piatra încercărilor. Ea trebuie dusă, trebuie dusă până la hotarul acela invizibil ce desparte  clipele vieţii în bune şi mai puţin bune. Când piatra încercărilor este lăsată jos, taman atunci când credem că ne vom prăbuşi sub povara ei,  ne dăm seama de fapt că totul a fost o încercare a vieţii, o lecţie necesară continuării unui drum pe care călătorim adaptând viteza în funcţie de obstacolele întâlnite, încercând evitarea accidentelor nedorite.
Certând m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat!” Psalmul  117-18

joi, 28 martie 2013

REFLECŢII (NE)RUTIERE



Iar am dat kilometrajul peste cap, cum spun şoferii mai experimentaţi. În luna ce taman se scurge încetişor prin ţurţurii ce s-au format de la atacul ultim (sper eu) al iernii ce-şi dă duhul cum răsare un pic soarele, am cântat foarte mult. Am cântat şi am vorbit ore în şir, zi de zi, ascultând în pauze micile şi marile probleme ale oamenilor şi ale prietenilor mei.  Printre picături, drumuri, multe drumuri.
Mă gândeam într-un dintre drumuri la Hristos, care, obosit de drum, s-a aşezat lângă fântâna lui Iacov şi acolo, a purtat o discuţie cu o femeie străină, luminându-o cu privire la apa vieţii.  Nicidecum nu trebuie să mă vait vreodată de oboseală, fiindcă eu, azi, parcurg anumite drumuri nu pe jos, ci în maşină (aşa amărâtă cum e ea) ascultând muzică şi poate chiar bând câte o gură de cafea. E diferenţă, ştiu,  şi deseori mă gândesc că festina lente a rămas doar un dicton, greu de aplicat azi.
Pe căile vieţii, indiferent cum/când/cu ce sunt parcurse, întâlnim situaţii de viaţă, la limită unele, care ne dau de gândit, situaţii ce direct sau indirect ne influenţează percepţiile despre viaţă, despre viaţa pe care o trăim lângă oamenii ce creează aşa-zisa societate, care societate, dacă am privi-o prin definiţiile DEX-ului, ar trebui să fie utopica comunitate structurată unitar prin legăturile comune de idei şi practici. Numai că… .
Ieri seară, aflat într-un mare hipermarket, am avut trista experienţă (nu că n-aş fi ştiut asta) să văd ce înseamnă altruismul şi responsabilitatea omului de lângă tine. Căci, o ceartă izbucnită din senin între doi bărbaţi, a degenerat într-o bătaie sub privirile soţiilor lor, ale copiilor lor, ale celor ce treceau impasibili, a celor ce priveau ca şi cum ar fi fost o transmisiune tv în direct şi a agenţilor de pază de la diverse firme, ce-şi mângâiau staţiile de transmisie folosindu-le pentru a comenta cu ce sunt îmbrăcate anumite doamne. Am vrut să intervin, numai că, în momentul acela, când cei doi protagonişti în care fierbea sângele ce le întunecase mintea taman se duelau, când numai vorbele de ocară şi pumnii dictau, când nu auzeau de rugăminţile soţiilor lor, a fost lovit un copil, din greşeală, de propriul părinte. S-a făcut linişte totală, căci doar boxele magazinului mai cârâiau obsesiv câte o reclamă. Cu nasul plin de sânge copilul a fost luat în braţe şi dus repede la maşină, spre spital cred, lăsând în urmă orice animozitate existentă. O doamnă a întrebat un gardian de ce nu s-a intervenit. Replica a fost simplă, vreţi să-mi pierd locul de muncă? nu e în jurisdicţia mea.  Într-adevăr, nu era, căci erau aproape doi metri până la locul scandalului, iar scaunul avea probabil senzor de alarmare, setat să sune când gardianul se ridică, părăsindu-şi postul. Trist, foarte trist.
Spune Scriptura că înţelepciunea omului chibzuit este de a-şi înţelege calea lui, căci nebunia, care e bucuria omului fără minte, dărâmă calea lui. 
E post, bine, nu vorbesc de postul acela transformat în cură de slăbire, nici în postul acela în care se totul (de dulce) e înlocuit cu delicatese  bio, nicidecum. Vorbeam de postul acela interior, al minţii şi al sufletului. Căci în cărucioarele ce formează deseori cozi aidoma celor de pe autostrada soarelui în plină vară se transportau tone de mâncare de post, adică hrana celor ce priveau impasibili, ori chiar distraţi, cum doi oameni se loveau, cum două tinere femei plângeau alături de copilaşii lor. 
Zice Hristos, Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa, dar prea puţini aud acest lucru, calea oamenilor este alta, căile oamenilor (nu generalizez) sunt cărări ce dau spre înfundătură, spre locul unde nu se mai poate face întoarcere, căci strâmtorarea timpului, cel ce ne obligă la luarea unor decizii în timp scurt, provoacă nebunia ce întunecă minţile oamenilor cu burţile pline.
Altfel, prin păduri, pe lângă drumurile pe care am mers, am văzut o mulţime de flori de primăvară ce nu s-au dat bătute în lupta lor cu zăpada. Dârzenia şi gingăşia lor întăreşte speranţa sosirii primăverii,  căci ele ştiu sigur că vor primi până la urmă şi soarele care să le veselească petalele arse de răceala gheţii.  E post, e frig, sunt încercări şi drumuri. Toţi aşteaptă soarele, unii însă, pe lângă soare, mai aşteaptă şi ….. Lumina.


joi, 14 martie 2013

JUMĂRILE



Ştiu că nu-i un titlu care să atragă prea mult, că deh, poate-s oameni cărora să nu le placă jumările, dar asta e, aşa a fost inspiraţia de moment.
S-a întâmplat acum foarte mulţi ani, mi-aduc aminte ca şi cum ar fi fost ieri. Era o zi de vară din cele cu zăpuşeală sufocantă, când numai apa de gârlă ar fi putut să aline cât de cât senzaţia aceea de topire instantanee sub soarele dogorâtor de iulie. Şi unde alt undeva să fi fost decât pe malul gârlei, al Argeşului, era acolo o coadă de apă mai lină numai bună de scăldat.
Partea bună a scăldatului este că te răcoreşti, dar foamea de după scăldat, foamea aceea care vine după stat câteva ore în apă e fenomenală, ai mânca şi pietre. Şi unde pui că în acele momente mai toţi copiii spuneau cam ce şi-ar fi dorit să mănânce sporind senzaţia aceea de leşin cum numai în trupul unui copil aflat în creştere poate fi, căci stomacul lucrează, nu glumă.
Mai departe de noi, pe malul apei, sub o salcie mare, poposise o căruţă de ţigani nomazi. Ştiţi voi, căruţă din aceea cu coviltir, la spatele căreia era legat un câine, pe marginea căreia se aflau agăţate pirostrii, tuciuleţe şi alte ustensile ce zdrăngăneau în mers prin gropile drumului încins de arşiţă, amplificând zgomotul roţilor cu şină de fier ce mânau de la spate perechea de catâri ce plimba casa aceea pe roţi. La colţuri atârnau felinarele ce luminau în drumurile nopţii.
Venea un miros dinspre căruţă de credeam că pic din picioare. Eu i-am rugat pe prieteni să mergem, dar n-au vrut. Aşa că mi-am luat inima în dinţi şi împins de foame m-am dus spre locul cu pricina făcându-mă că sunt în căutare de pietre colorate pe malul apei. Şi ce-mi văzură ochii? O mămăligă răsturnată ce  nu avea cum să se răcească în soarele dogorâtor al verii şi o tigaie cât roata carului, din tablă neagră în care taman se învârtiseră nişte jumări de ou ce se umflaseră generos ca şi cum ar fi ştiut că şase guri vor da năvală peste ele cât ai zice peşte.
Dacă veţi citi asta în zi de post nu daţi cu roşii după mine, ştiu că postul e perioada când creştinul trebuie să se abţină de la anumite alimente socotite a fi de „dulce”, deşi cu precădere de la faptele cele rele ar trebui să se abţină, inclusiv de la gândirea cea rea. Ori mai bine spus, partea cu mâncarea este pe locul doi, căci adevăratul post este cel sufletesc, cel al minţii, fireşte, şi prin strunirea trupului, că e sănătos.
Şi dacă tot am zis de post, el capătă valoare când e însoţit de milostenie, dar aceea care-i făcută fără făţărnicia pentru lauda deşartă, milostenia aceea spontană, din suflet, ziditoar,  aşa cum fac copiii când îşi împart pacheţelul fără să se gândească la vreo răsplată.
Şi cum îmi făceam eu de treabă pe lângă apă, aproape de căruţa aceea cu coviltirul ars de soare şi ros de ploi, m-au flancat doi copilaşi din cei care erau la căruţă, intrând în vorbă cu mine de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea. Şi mult n-am vorbit că s-a dat strigarea de masă, într-o limbă pe care eu n-aveam de unde o şti. Ce să vă spun, că poate bănuiţi, copiii nu s-au aşezat la masă până ce nu au venit să mă cheme pe mine. Şi cum să vă zic, că de departe prietenii priveau nedumeriţi la scenă, iar eu, cu oareşce teamă la început, m-am aşezat lângă cei şase şi am mâncat o porţie sănătoasă de jumări cu mămăligă fierbinte, pe malul gârlei. Nu contează că n-am avut furculiţe, nu are importanţă că am stat pe nisipul fin adus de apa care se revărsase în primăvară, contează că nişte străini, la timpul acela, m-au pus la masa lor, lângă casa lor umblătoare făcând milostenie cu un copil ce-şi pierduse ziua la scăldat într-o zi caniculară de vară.
Azi, venind cu maşina spre casă dintr-un oraş, am văzut pe marginea şoselei (drum naţional), o căruţă cu coviltir. E adevărat, coviltirul era o prelată ce face reclamă la un mare hipermarchet. Nici roţile nu mai erau cu şină, au cauciucuri acum, iar felinarele au fost înlocuite cu benzi reflectorizante, cu stopuri şi triunghiuri. Sub un nuc mare, feriţi de bătaia vântului şi a stropilor rari de ploaie şase guri aşteptau lângă pirostriile pe care sfârâia o tigaie cu jumări. Viaţa merge mai departe.
Ştiţi cât de mult înseamnă o bucată de pâine în vremea foamei? Ştiţi cât înseamnă un cuvânt bun spus la vremea lui? Probabil că ştiţi, ori dacă nu ştiţi, probabil că veţi învăţa, aşa cum învăţăm toţi, la vremea cuvenită din lecţiile frumoase ale vieţii. 

luni, 4 martie 2013

PRIMĂVĂRATICE



După ce ieri am colindat satul, însoţit de razele generoase ale soarelui de început de martie, am zis să scriu un blog, unul prin care să descriu cele văzute, simţite şi auzite prin uliţe şi răspântii la câte un tain de vorbă cu oamenii ce-şi părăsiseră locurile de lângă soba ce le-a fost prietenă toată iarna pentru căldura firavă dar plină de speranţă ce se revarsă la începutul  lui mărţişor pe la noi prin sat.
Şi trebuie să vă spun că am fost în dubiu când a trebuit să mă apuc de scris, căci văzând şi vorbind, ascultând şi tăcând, am crezut că-s la confluenţa a două lumi paralele intersectate într-un punct comun fizic în care concepţiile de viaţă îşi poartă lupta surdă de definire a sorţii fără de soartă.
Aş fi putut să scriu despre scârbă, despre scârba aceea sinonimă cu amărăciunea, ciuda, groaza, grija, nemulţumirea ori întristarea ce se poate citi uneori pe chipurile oamenilor, ce se poate auzi din gura lor. E drept, sunt puţini, cel puţin aici. Într-un fel, aceste stări sunt artificiale, că-s  alimentate de mass-media, cea la care au tot fost conectaţi în perioada de inactivitate a iernii.
Şi nu scriu despre scârbă, am să scriu despre cealaltă parte văzută în drumul meu de ieri, despre modul în care oamenii ştiu să iubească, prin văz, prin vorbă, prin faptă. Şi sigur, nu vorbesc despre iubirea erotică, căci sunt destui care vorbesc despre asta, ci despre modul în care prin cele simple din jur putem învăţa valoarea iubirii faţă de cele şi cei ce ne înconjoară.
Citeam cu ceva vreme în Scriptură că iubirea este singura noastră datorie, cea care ne exonerează de restul apăsărilor sufleteşti , devenind o împlinire a legii ce este scrisă în noi din creaţie, o lege care paradoxal, nu obligă, ci zideşte, deschizând orizonturi prin respectarea ei. E drept, nu implică doar o persoană, doar o parte, ci implică şi partea cealaltă, care trebuie să fie pe aceeaşi lungime de undă, fiindcă acolo unde nu există  celălalt vorbim fie de narcisism, fie de egoism, fie de indiferenţă.
Şi cum am colindat eu ieri prin sat, că asta vă spuneam, am ochit câteva situaţii în care am văzut cum poate lucra iubirea, la modul sincer, curat şi firesc, cel puţin aşa cum îl percep eu.
Şi primul lucru văzut,  a fost iubirea unei mame faţă de copilul său, o joacă senină plină de râsete în care mama se coboară la mintea copilului de doi ani, la curăţia sufletului lui, şi uită de cele din jur, de treburile şi apăsările problemelor, oferind şi primind dragoste de la puiul de om ce se dezmierda în razele soarelui, jucându-se ca şi când timpul s-ar fi oprit în loc. Şi am privit, m-am bucurat şi am mers mai departe, soarele bătea molcom şi drumul era lung.
Pe malul gârlei, cu bucheţele de ghiocei, printre ramurile de sălcii ce taman se pregătesc de schimbarea hainelor, câţiva tineri se plimbau agale râzând şi povestind, trei perechi, şase suflete care poate pentru câteva ceasuri au uitat de tehnologie, de cluburi şi au redescoperit cât de frumoasă poate fi primăvara în clipele tinereţii când timpul pare că stă pe loc. Nu ştiu dacă poate fi numită iubire această stare, dar e aproape de ea, e deschizătoare spre cele de suflet, spre cele senine.
Un pic mai în sat, am văzut un copil ce se juca cu un căţel. Nu că n-am mai văzut acest lucru, nu că n-am făcut acest lucru în copilărie. Ba da. Dar modul în care-l mângâia şi felul în care animalul îi răspundea era minunat. Ştiţi, noi zicem că nu de îmbucătură fuge câinele, ci de băţ. Mă uitam şi mă gândeam cât de multe putem învăţa noi, oamenii, de la animale. Zic asta fiindcă de multe ori ele, animalele, răspund mai curat afecţiunii decât pot răspunde unii oameni.
Într-o curte, o fetiţă grebla ghioceii şi zambilele. S-a oprit şi s-a aşezat în genunchi să le miroasă. Era aşa de încântată, parcă munca ei era răsplătită, căci florile aşa îşi arată iubirea, răspândind mirosul lor peste toţi şi toate, neascunzându-şi culoarea lor de la nimeni. Şi asta iar e o lecţie frumoasă de iubire, pentru cei/cele din jur.
Într-o răspântie oamenii vorbeau. Scârba de cele auzite şi văzute la tv începe să se destrame fiind înlocuită de speranţă. „E grâul frumos” zice unul. „E apă în sol deocamdată”, zice altul. „Dacă ţine aşa timpul, cred că punem cartofii săptămâna asta”, zice al treilea. Şi fiecare îşi spune părerea, toţi având aceeaşi poftă de muncă, bucurându-se că au ieşit din iarnă, iubind razele soarelui şi clipele pe care le mai au de trăit printre oameni, animale şi natură. Şi n-ar putea fi altfel, că până şi piţigoii ce dădeau târcoale printre ramurile din apropiere cântau ţiţivară, ţiţivară.
Mi-am încheiat drumul la ceas de seară cu gândul la cele spuse de psalmist, „cât de minunate sunt lucrurile tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut”.

vineri, 22 februarie 2013

SAREA ÎN BUCATE



Nu merge, fără sare nu merge, mai bine mor decât să nu pun sare.” Poate că aţi auzit aceste vorbe, la un moment dat, fie printre cei ai casei, fie printre cunoscuţi. N-aş vrea să mă opresc la formula chimică a sării NaCl, că o ştie tot omul, mai ales că nu vreau să scriu un blog tehnic în care să explic cantităţile de saramură pentru anumite murături, deşi cred că aş capta mai multă atenţie decât pentru celelalte bloguri scrise de mine. Aşa că mintenaş trec a vă spune că sarea, nelipsita sare de la mesele noastre, această soluţie ionică cristalină are multe proprietăţi fizice, care proprietăţi, au fost transferate în vorbirea cotidiană, în metafore şi epitete de tot felul.
Vreau doar să vă mai spun că sarea, etimologic vorbind, vine de la latinescul salarium, care era „sumă de bani pentru cumpărarea sării, dată soldaților, slujbașilor; soldă” (cum spune Pliniu cel Bătrân); „indemnizație dată magistraților”; „salariu, onorar” (conf. Wikipedia). Interesant zic eu, dacă ar fi să fac trimitere la prima propoziţie a blogului, când o persoană cu probleme cardiace nu concepe că trebuie să renunţe la sare, nu la salariu.
Sar repede de la cotidianul piperat la poveştile copilăriei, sar şi peste drobul de sare care bine că nu s-a prăvălit nicidecum şi a rămas la locul său şi merg taman până la casa împăratului care ameţit de dulceaţa fiicelor mai mari a nesocotit sarea din bucate a fiicei mai mici, nu de alta, dar şi azi, dulcegăriile mieroase ale celor din jur pot provoca orbirea şi pierderea gustului pentru lucrurile adevărate, pentru adevăr.  Vezi bine că şi excesul de dulce dăunează  grav sănătăţii, că zice la tv.
Numai că poveştile-s mai mereu cu final fericit, iar sarea din poveste, la momentul potrivit, a dat gustul împăcării, căci bucatele servite au fost mai bune ca vorbele linguşitoare, meritul sării, deh.
Altfel, că doar nu credeaţi că n-am să spun şi ceva din Scriptură, Hristos zice: „voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra?” Şi iar, în alt loc, „bună este sarea; dacă însă sarea îşi pierde puterea, cu ce o veţi drege? Aveţi sare întru voi şi trăiţi în pace unii cu alţii.” De bună seamă că ştia Mântuitorul ce spune, că sarea aceasta nu-i nimic altceva decât înţelepciunea. Căci atunci când va dispărea înţelepciunea şi sărarea ei, toate se vor strica. Omul fără minte repede face stricăciunea, iar lipsa înţelepciunii, cum bine ştiţi, aprige dispute aduce şi războaie puternice iscă.
Sarea nu trebuie să se strice, căci de se va strica, de va pieri înţelepciunea nimic nu va mai putea drege gustul adevărului, al hranei cu care trebuie zilnic să ne hrănim. Sarea dă gustul bucatelor, înţelepciunea desăvârşeşte gustul vieţii.
Ziceam la început că sarea, odinioară, desemna salariul. Într-un fel înţelepciunea este simbria ostenelii omului care trudeşte spre cele bune, căci multe îi pot fi luate omului, mai puţin cele învăţate, că înţelepciunea nu numai că se strică greu, ci poate chiar să  dreagă stricăciunile necugetării.
Şi dacă fără sare în bucate e greu, fără înţelepciune în viaţă e cumplit. Părerea mea, fireşte.

duminică, 17 februarie 2013

OPERAŢII (IN)ESTETICE



Ştiu, poate că nu-s cea mai nimerită persoană care să vorbească despre asta, dat fiind faptul că activitatea mea, într-un fel, este total paralelă cu această stare de fapt, cu ceea ce observ în ultima perioadă, cu ceea ce văd şi citesc (obligat uneori) cu privire la subiectul blogului meu.
De ceva vreme eram agasat (încă sunt) pe diversele pagini de internet pe care le vizitez (inclusiv cea de mail personal) cu reclame  diverse despre slăbit, tratamente minune, reparaţii de tot felul, remedieri ale unor tipuri de fisuri (mai puţin de creier) ce obturează cu mesajul lor fals, rândurile pe care evident aş dori să le citesc. Oare de ce cred administratorii site-urilor  că toţi vrem să slăbim, că toţi dorim să ne operăm în diverse locuri, să ne „înfrumuseţăm” anumite părţi ale corpului.
Este foarte adevărat că-s oameni care cred că schimbându-şi look-ul îşi vor creşte şi cota. Într-un fel aşa este, dacă prietenii ori colegii tăi sunt oameni care pun accent doar pe cum arăţi, fără să-i intereseze şi de ce simţi, ce speranţe ori neîmpliniri ai. Ştiu, veţi spune că eu trăiesc într-o altă lume, că nu mă uit în jur să văd care-s priorităţile lumii de astăzi. Dacă, mă încăpăţânez să-mi susţin ideea, asta pentru că ştiu sigur că frumuseţea (fizică) este repede trecătoare. Dumnezeu îi spunea lui Samuel „nu te uita la înfăţişarea lui şi la înălţimea staturii lui; Eu nu Mă uit ca omul; căci omul se uită la faţă, iar Domnul se uită la inimă” I Regi 16-7; ori spunea Solomon „înşelător este farmecul şi deşartă este frumuseţea”.  Şi poate credeţi că venind doar cu versete o să spuneţi că-s departe de realitate. Credeţi? Adică credeţi că un copil îşi vede mama urâtă, ori tatăl, pentru că nu are trup ori chip de fotomodel? Nicidecum, pentru ei, frumuseţea părinţilor lor stă în partea sufletească cu care sunt ocrotiţi. Ori credeţi că părinţii care au copii cu diverse probleme şi-i văd monştri? Nu, nici nu se poate pune problema, reprezintă pentru ei tot cei mai frumoşi copii, fiindcă ştiu că-s parte din sufletul lor. Şi aici vorbesc de cazurile normale, nu de părinţi ori denaturaţi de vicii diverse.
Apoi zic, mi se pare normal să acordăm interes aspectului fizic, dar până unde, care-i limita? De ceva zile au tot spus pe la tv de persoane care, din dorinţa de a arăta „altfel” au ajuns pe mâna fardatorilor de la pompe funebre, din nefericire. Şi cu toate acestea încă se face publicitate la aşa ceva. Mai trist este că-s oameni care pun la inimă ironiile colegilor ori ale falşilor prieteni, care mai subtil ori mai direct fac fel şi fel de glume pe aspectul fizic al celor din jur, cauzat deseori de diverse boli. Oare sluţenia sufletească şi de minte acestor arătători cu degetul nu o vede nimeni? Nu văd rostul căderii în depresie pentru că X sau Y a zis ceva despre aspectul fizic. Şi mi se pare deplasat, ba chiar disperat gestul de a-ţi schimba înfăţişarea numai din dorinţa de a fi acceptat în diverse cercuri de oameni falşi, de a deveni prietenul celor care se vor lepăda de tine la prima schimbare.
Consider că timpul este cea mai bună oglindă, cea în care omul, privindu-se zilnic aproape că nu-şi dă seama de transformările fizice apărute odată cu trecerea vremii. Timpul este oglinda care evidenţiază adevăratele trăsături omeneşti, căci frumuseţea fizică, indiferent cât este de corectată, tot păleşte. În schimb, cele ale sufletului, cele ale minţii, cele care sunt invers proporţionale în trecerea timpului cu cele ale trupului, dau adevăratul chip celui de lângă noi.
Şi chiar dacă nu sunteţi întru totul de acord cu mine, ori chiar împotriva tuturor celor scrise de mine, eu ştiu (simt) că frumuseţea omului  este dincolo de chipul pe care oglinda obişnuită (fie ea şi de cristal) îl poate arăta. Altfel, fiecare face ce voieşte cu trupul său, dar să nu uite că de multe ori înfrumuseţarea chipului poate duce la sluţirea sufletului. Părerea mea, fireşte…. .