sâmbătă, 19 mai 2012

VREAU SĂ MĂ VĂD



De câte ori clipim într-o zi? Presupun că de sute ori chiar mii de ori. Un act fizic voluntar ori involuntar menit să cureţe ochiul de mizeriile vizibile ori micrometrice ce pot dăuna vederii.
Medical vorbind vederea este funcţia  prin care imaginile captate de către ochi sunt transmise pe căile optice (celule retiniene şi ganglionare, nerv optic, chiasma optică) la creier.  
De câte ori în viaţa noastră trezindu-ne din somn am deschis ochii şi am încercat să ne privim în oglindă chipul cunoscut fără să ne gândim că poate de fapt arătăm altfel, că cei din jur ne percep altfel.
Doamne, vreau să văd! Acestea sunt cuvintele orbului vindecat de Hristos. El a fost vindecat de orbire prin tina făcută din pământ. Şi cum altfel, din moment ce pământ suntem  după trup. Pământul a plinit pământul. Iar apa Siloamului a spălat întinăciunea.  A vrut să vadă orbul, căci orb se născuse iar mila celorlalţi era hrana sa. A vrut să vadă ceea ce a simţit, a vrut să vadă cele pe care le-a mirosit şi gustat. Orbul a vrut să se vadă pe sine. Putea spune  şi Doamne vreau să mă văd.
Cum se vede omul pe sine? Cum ne vedem noi pe noi înşine? Avem în privirea noastră cea către noi îndreptată, liniştea smereniei, a păcii interioare? Întrebări retorice poate. Poate că fiecare  se priveşte pe sine cu admiraţie, cu îngăduinţă, cu mândrie chiar uneori.
Odată am spus că dacă fiecare s-ar judeca pe sine ca pe cel de lângă, nu ar mai fi judecată la Dumnezeu. Nu ar mai avea ce judeca, iar asta pentru că oamenii ar putea identifica bârna din proprii ochi oferind lumina necesară mergerii pe drumul cel drept.
Aşadar mă privesc eu pe mine însumi, fără amnezia indusă de fardarea viclenei mândrii? Mă privesc lipsit de încătuşarea obroacelor concentrate pe pleoapele slăbite şi incapabile de a vedea adevărul?
Cu siguranţă că de cele mai multe ori nu. De cele mai multe ori cu ochii deschişi, larg deschişi, nu vedem decât ceea ce ne place să vedem. Nu vedem decât acele lucruri  ce ne aduc satisfacţie.
Şi dacă privindu-ne deseori nu ne vedem cine suntem cu adevărat, cum putem privi pe cei din jur? Ştiu, se mai întâmplă uneori ca scârbiţi fiind de gândurile ori faptele noastre să nu ne placă de ceea ce vedem în oglindă. Iar în oglinda conştiinţei mai puţin, că e neştearsă şi nu arată clar adevărul.
Iara dacă pe noi nu ne vedem decât cum ne place, dacă pe cei din jur îi vedem aşa cum ne convine, îl mai putem vedea pe Dumnezeu? Uneori da, alteori nu. Când suntem în bezna orbirii definitive şi simţim că nu avem scăpare strigăm vreau să văd. Când suntem luminaţi de autosuficienţă suntem de fapt orbi sufleteşte dar mulţumiţi că putem vedea ceea ce cere pământul din noi. Vedeţi? Că eu unul sunt orb deseori. De aceea strig Doamne, vreau să (mă) văd !
p.s de azi port ochelari.

miercuri, 9 mai 2012

TREI INIMI



Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” Matei V-8
 Am început  cu un verset foarte cunoscut din predica de pe munte. O scurtă propoziţie ce oferă perspectivă asupra întâlnirii cu divinitatea. În viaţa de zi cu zi, pentru a te putea întâlni cu diferite personalităţi trebuie să te încadrezi în nişte parametri.  Adică trebuie să ai poziţie socială bună, financiară asemenea şi abia apoi să poţi spera la o întrevedere tête-à-tête.
Pentru a vedea pe Dumnezeu e nevoie doar de o inimă curată. Aproape că pot încheia blogul, nu? Nu-l închei că aş mai avea câte ceva de spus. De exemplu ieri am citit ceva frumos. Acelaşi lucru în trei locuri. Cuvintele sunt spuse de Dan Puric, dar preluate de la sfinţii părinţi. „Trei inimi ai în tine muritorule; cea a lui Dumnezeu, cea a sufletului tău şi cea de carne şi sânge. Şi toate trei bat împreună”.
Înţeleptul Solomon spune „păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ţâşneşte viaţa”. Şi dacă judecăm logic mare dreptate are. Fizic vorbind, inima noastră de carne, cea care pompează sângele spre a menţine viaţa fizică trebuie protejată de excese ce nu sunt obligatorii. Infarcturile sunt la modă iar moartea de inimă rea este fără discuţie o realitate cotidiană.
Trecând în registrul  sufletesc, la inima sufletului, putem vorbi despre sângele  spiritual ce menţine viaţa în noi. Putem vorbi de lumina şi lucrarea gândurilor noastre. Putem vorbi de cele  ce  le putem scoatem din vistieria interioară a simţirii noastre. Psalmul 50 spune „inimă curată zideşte întru mine Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele.” Iar curăţirea inimii sufleteşti nu poate fi făcută decât prin învingerea patimilor, a ispitelor şi a gândurilor ce depun reziduuri nevăzute pe arterele sensibile ale simţirilor noastre. Ar fi interesant dacă am putea lua tensiunea inimii noastre sufleteşti. Ori poate că ar fi prea îngrijorător rezultatul. E de cercetat.
Apoi ar mai fi inima lui Dumnezeu din noi. Aici e mai greu de explicat. Poate tot cuvântul Scripturii să fie mai uşor. Apostolul Pavel spune „şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre” - Galateni 4-6 iar efesenilor le spune  „să fiţi puternic întăriţi, prin Duhul Său, în omul dinăuntru, şi Hristos să Se sălăşluiască, prin credinţă, în inimile voastre, înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire”. Şi că suntem după chipul Său creaţi nu e nevoie să mai dezvolt, că ştiţi cu toţii acest lucru, dacă nu chiar îl simţiţi mulţi dintre voi.
Astfel  sfinţii părinţii percep inima ca un ansamblu  compus din minte voinţă şi sentiment într-un întreg psiho-somatic dar cu lucrări individuale. Nelucrarea ori chiar moartea uneia din inimi creează imperfecţiunea în iubire ori dezvoltarea unor sentimente de iubire neroditoare.  Iar pentru a ajunge la descoperire, înţelepciune şi iubire, trebuie să avem lumină în ochii inimii. De ce? Pentru că ştim că dragostea nu cade niciodată şi că doar cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu.
Bibliografie 
Sfânta Scriptură
Actele Martirice - Părinţi şi Scriitori Bisericeşti

sâmbătă, 5 mai 2012

N-AM OM



„N-am om!” O constatare dureroasă a unui slăbănog paralizat la marginea scăldătorii Vitezda. 38 de ani de chin şi aşteptare a unei clipe de atac spre locul care ar fi adus vindecarea. Suferinţa a fost amplificată an de an. Pentru că altul care avea om se cobora în apa tulburată de înger spre primirea tămăduirii iar aşteptarea devenea şi mai chinuitoare.
În pericopa evanghelică din duminica a patra de după Paşti cea mai mare dramă o descoperim în singurătatea bolnavului, a omului răvăşit de păcatele tinereţii, a sufletului măcinat de mustrarea conştiinţei ce nu concepea nicicum să cârtească împotriva divinităţii.
Singurătatea reprezintă tragedia omului modern. Nu că înainte nu era. Ba da. Dar acum se simte mult mai puternic. Singurătatea este dublată de tehnologia care încearcă o suplinire  rece a ceea ce ar putea să facă comuniunea, prietenia. Singurătatea îndeamnă la deznădejde, la cădere. Sfântul Ciprian al Cartaginii spunea că omul cade singur dar se mântuieşte în comunitate, în comuniune.
Iar aici vorbesc de adevăraţii prieteni. De cei cu care poţi împărtăşi necazuri şi bucurii. Nu zic de cei ce se îmbracă în formalism în încercarea de a masca neputinţa de a se bucura pentru tine când îţi merge mai bine.
Într-o societate pe care majoritatea o socotesc ca fiind în metastază  există cu siguranţă mulţi oameni cu verticalitate. De multe ori privim spre ei şi nu credem ochilor că unii pot sluji semenilor fără interes material impus prin tarif fix de la care nu se face rabat.
Însă cei mai mulţi oameni simt o nepăsare, o părăsire ce împresoară din toate părţile în timp ce suferinţele toacă mărunt inimi producând nefericire şi moarte.
„N-am om!” Aşa a spus slăbănogul. Aşa este. Rar găseşti  un om ce-ţi întinde mâna spre a te purta într-un loc unde şi sufletul să fie mângâiat. În general prietenii de distracţie te uită repede când îţi pierzi forma, indiferent de motiv - boală, sărăcie, necazuri.  E adevărat că nu avem mereu lângă noi un om. Poate nici nu am căutat la momentul potrivit pe cine trebuie, unde trebuie. Poate că pare inuman să vorbeşti despre iubire fără tentă erotică şi despre prietenie unor oameni aflaţi în suferinţă şi lipsiţi de aceste mângâieri. Numai că un început trebuie să existe peste tot. Un bun început.
Slăbănogul din evanghelie a fost vindecat de Hristos. După vindecare i-a spus un cuvânt greu. Un cuvânt ce-mi răsună deseori în minte în momentele de încercare şi suferinţă. Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.

marți, 1 mai 2012

S-A SCHIMBAT LEGEA?



Oare s-a schimbat Legea? Cred că nici măcar nu a fost aplicată vreodată. În viaţă mi-a fost dat să învăţ o grămadă de legi. Pe majoritatea le-am şi respectat. Recunosc însă că  legea circulaţie am învăţat-o bine dar nu am respectat-o mereu. Mai ales partea cu viteza. Dar asta-i altă poveste.
LÉGE, legi, s. f. I. Categorie filozofică ce exprimă raporturi esențiale, necesare, generale, relativ stabile și repetabile între laturile interne ale aceluiași obiect sau fenomen, între obiecte sau fenomene diferite sau între stadiile succesive ale unui anumit proces. Modificare cu caracter regulat care intervine într-un fenomen, într-un proces etc., exprimând esența lui. II. 1. Normă cu caracter obligatoriu, stabilită și apărată de puterea de stat. ◊ Lege nescrisă = tradiție, obicei al pământului…
 Şi cum explicaţia dicţionarului dă dureri de cap am zis să trec spre partea de suflet a legii. Ori cum în legea civilă nu sunt expert şi cum nici mai presus de lege nu sunt am zis să aduc în discuţie în scurte cuvinte cea mai importantă lege a universului. Iar asta nu e numai părerea mea. Efectiv, dacă această lege ar fi păzită şi respectată de toată lumea n-am mai avea nevoie decât de legi administrative.
„Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul….Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu.” Iar în alt loc se spune „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău…să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Mai mare decât acestea nu este altă poruncă.”
De multe ori constat că lumea a rămas în sânge şi-n minte cu legea talionului. De la Hristos cel ce ne-a dat Legea cea nouă şi până la Carol cel Mare (†814) cel ce a scos prin lege plata sângelui pentru sânge, oamenii şi-au făcut dreptate după vechea lege. De atunci până azi oamenii îşi fac dreptate în lege şi fără de lege.
Teoretic fără iubire nu există viaţă. Cel ce este Viaţa este şi Iubire. Iar iubirea este completă când este împărtăşită. Se spune ca pe tine însuţi să iubeşti pe cei de lângă tine. Practica ar spune că e o utopie să crezi că vreodată se poate întâmpla ca să nu mai existe aceste creaţii ale minţii ura, egoismul, mândria. Ori poate că taman aceste creaţii ale minţii noastre obturează orizontul infinit deschis de iubire. Şi mai trist este că cei care încă mai cred în iubire sunt catalogaţi drept idealişti şi sunt socotiţi ca unii care frânează materialismul.
Zice-se că unde-i lege nu-i tocmeală. Aşa ar trebui să fie. Bag seama însă că noi taman cu Dumnezeu ne tocmim. Iar în tocmeala noastră pe iubire cerem mult şi nu dăm mai nimic. Ori, ziceam, că nimeni nu e mai presus de lege. Iar Dumnezeu respectă legea iubirii ad litteram aşteptând de la noi să ne ţinem de cuvânt. Ştiţi voi cum se spune, acta, non verba!
Şi cum mi-a plăcut limba latină vă reamintesc şi proverbul amore more ore re probantur amicitiae. Nu de alta dar amor vincit omnia.