sâmbătă, 31 martie 2012

L-A PUS DRACU'



Probabil că vi s-a întâmplat măcar odată în viaţă să faceţi un lucru şi să nu vă iasă cum trebuie. Adică un lucru simplu, poate făcut de nenumărate ori înainte şi să nu iasă. Încerci şi nu iese, mai încerci încă odată şi nimic. Unii, mai calculaţi, mai calmi, fac o pauză şi reiau după. Alţii mai vulcanici încep să dea la draci, zic ei că se mai răcoresc. Că aşa se spune, că şi-a băgat dracu’ coada de nu mai iese nimic.
Ce mai tura-vura, voiam să vă spun că se întâmplă mai ales în timpul postului ori când vrei să ai un pic mai multă grijă de suflet, să ai mari încercări, chiar pe mai multe fronturi. Că vin de la diavol, ştiu, că sunt acceptate de Dumnezeu, cunosc.  Spune şi Scriptura: „de aceea, cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă. Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda”.( I Corinteni  X, 12-13)
Cum lucrează diavolul? Din cartea Iov cunoaştem că umblă în sus şi-n jos colindând pământul şi apoi se înfăţişează fără de ruşine înaintea lui Dumnezeu cu pâra. Dar, îmi mai duc aminte şi de o povestire scrisă  cred de părintele Nicodim Măndiţă. Oricum, nu-mi aparţine, ca să fiu corect. Povestea spune că la o mănăstire, în timpul postului Paştelui, un  călugăr a poftit să mănânce un ou. Treaba e că la mănăstire nu poţi mânca ce vrei, când vrei. Depinzi de bucătăria mănăstirii, de trapeză. Acolo masa e la oră fixă şi fireşte de post. În chilie nu prea ai voie cu mâncare. Pentru care motiv, călugărul s-a învârtit şi s-a răsucit până ce a prins un ou din locul unde se aflau găinile. Odată sustras, cu păcatul furtului ce a urmat păcatului poftei, a mers la chilie să-l pregătească, că la bucătărie nu avea cum. Numai că în chilie, unde să-l pregăteşti, că afară de pat, masă, cărţi şi scaun nu prea era mare lucru. Şi, a venit ideea salvatoare, chipurile. S-a gândit să-l coacă la lumânare. Zis şi făcut. Şi a început să-l perpelească la flacără. Chin şi chin. Afumat de la fum plimba oul ce începuse să frigă, dintr-o mână în alta. Iar în momentul în care nu l-a mai putut ţine, taman când i-a dat drumul, a intrat stareţul în chilie. Ce faci frate aici? a întrebat stareţul.  Dracu’ m-a pus, a răspuns călugărul negru pe mâini, dând vina pe diavol cum au făcut şi primii oameni în rai, cum facem şi noi deseori aici, pe pământ. În clipa aceea s-a arătat diavolul şi a spus: nicidecum nu e aşa! Eu i-am adus doar pofta, restul e opera lui. Nici eu nu mă puteam gândi la aşa scenariu.
Povestea e uşoară şi ilară. De multe ori dăm vina pe diavol fără să gândim că poate noi suntem mai împieliţaţi ca el. Ori, dacă diavolul îndeamnă la crimă, prin înfigerea unui cuţit (exemplu simplu) nu cred că spune că trebuie înfipt în victimă de 30 de ori. Poate nu am dreptate în totalitate, dar…… .
Cum ziceam la început, e greu să faci faţă încercărilor de tot felul mai ales atunci când vrei să fii mai bun. Atunci se rup toate, nu mai găseşti ce cauţi, apar diverse persoane ce vor să te supere şi se duce pe apa sâmbetei toată dorinţa de schimbare. Nu vreau să vă ofer vreun model personal de luptă, că nu e perfecţionat, deşi tare mi-aş dori să fiu mai puternic. Dar vă dau două versete scripturistice.
Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva  duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh. (Efeseni 6-12)
"Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi. Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi se va apropia şi El de voi." (Iacov 4, 7-8)
Să aveţi spor în cele bune cu linişte, răbdare, bucurie şi iubire.

vineri, 30 martie 2012

CONCURS DE MISS ŞI MISTER



Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri, aşa cum zicea Miron Costin în Letopiseţul Ţării Moldovei. De bună seamă că timpul mi-a răpit bucuria de-a mai scrie câte ceva pe blog dar mi-a oferit bucuria de a fi mai aproape de oameni la modul concret, în rugăciune şi vorbă bună (lungă uneori) prin casele pe unde am trecut şi fireşte la biserică, unde sunt prezent mai mereu.
Cum introducerea taman se termină, trec repejor la subiect, că nu vreau să plictisesc prin lungimea rândurilor. Evident că foarte mulţi aţi auzit de Maria Egipteanca şi viaţa ei. Cine nu, poate auzi la biserică în duminica a cincea a postului mare ori poate da o căutare pe net. Ori dacă de ea nu au auzit mulţi, cu siguranţă mulţi au auzit de cea pe care Hristos a iertat-o şi scăpat-o de la moartea prin lapidare, când a spus celebrele cuvinte cine e fără de păcat să dea primul cu piatra.
Sfinţii părinţi spun că nu e grav faptul că păcătuim, în sensul în care de la Adam până azi nu e om fără de păcat; grav e faptul că nu ne recunoaştem păcatul, faptul că nu dorim îndreptarea şi dăm vina pe alţii sau pe alte aspecte de conjunctură în care ne aruncă viaţa.
Ştim că de obicei păcatul sluţeşte omul, cum ştim din evanghelia cu cei zece leproşi, dar nu numai. Păcatul urâţeşte trupul dar nu şi sufletul. Înaintea lui Dumnezeu oamenii sunt la fel, El îi iubeşte pe toţi deopotrivă cât sunt în trup, oferind libertatea de exprimare şi acţiune chiar dacă această înseamnă deseori alegerea răului. Ori, dacă Dumnezeu ne iubeşte la fel, noi facem diferenţe. Iar diferenţele le facem atât trupeşte cât şi sufleteşte. Şi ştiţi că am vorbit deseori de treaba cu bârna şi paiul.
Drept urmare eu zic că toţi oamenii sunt frumoşi, asta chiar dacă unii caută doar utilitatea, eficienţa, forţa sau atracţia din semenii lor. Mi se pare înjositor când clasificăm oamenii doar după aspectul lor fizic. În general acest lucru se întâmplă mai ales cu femeile. Ele participă la concursuri de miss  unde sub privirile  experţilor sunt cântărite, măsurate, întoarse pe faţă şi dos şi notate. Adică una e mai frumoasă ca cealaltă că aşa hotărăşte un juriu format deseori din persoane care nu văd decât formele exteriorului ce va fi supus în timp degradării fireşti. Ei apreciază o frumuseţe trecătoare.  
După 17 de viaţă desfrânată la extrem, Maria Egipteanca realizează căderea fantastică, degradarea la care îşi supusese trupul, lăsându-se flatată de aprecierile mincinoase  ale diverşilor parteneri şi îşi recapătă frumuseţea pierdută în patul partenerilor prin post şi rugăciune în 47 de ani de locuit în pustiu. Am scris acest aspect pentru a întări ideea că orice păcat ce aduce sluţire trupului şi murdărie sufletului poate fi iertat, mai puţin necredinţa, păcat împotriva Duhului Sfânt.
Nu ştiu voi cu ce ochi priviţi pe oamenii de lângă voi. Nu ştiu cum percepeţi iubirea şi cum vedeţi frumosul. Nu ştiu cum simţiţi păcatul şi cum trăiţi iertarea. Punctul meu de vedere este  că toţi oamenii sunt frumoşi, indiferent de gradul lor de pregătire, de averea lor, de genul lor. Sau mai bine spus, nu frumuseţea exterioară trebuie să fie baremul de clasificare, căci altfel ar trebui să spunem că nici un bătrân nu e frumos, că frumuseţea e doar a tinereţii. Ar trebui să spunem că iluminarea raţiunii dă frumuseţea omului şi că alergia la iubire întunecă vederea adevărului. Pentru aşa ceva nu se organizează concurs nici de miss şi nici de mister, nu există juriu competent.

vineri, 23 martie 2012

SEX, MODELE ŞI FOTOMODELE



Doamne fereşte, să nu credeţi că m-am reprofilat. Nicidecum. Numai că nu mai ştiu ce să cred. Bine, eu cred în Dumnezeu. Treaba e că nu ştiu ce să mai cred cu ce se petrece în lume. E nebunie oameni buni. Aproape orice pagină de ziar ai deschide, aproape orice pagină de internet, pe la posturile tv nu mai zic, pe toate drumurile şi la toate colţurile dai de persoane mai mult decât sumar îmbrăcate, care ori sunt VIP-uri ori sunt fotomodele, ori modele. Acum eu, care zic că am ceva ani de şcoală, mai am şi ceva învăţătură primită în cei 7 ani de-acasă,  am mai citit şi eu câteva cărţi în astă viaţă, cred că un model adevărat de viaţă poate fi Hristos, pot fi sfinţii, pot fi cei care au murit prin războaie ca să ne fie nouă bine, pot fi cei care au rămas acasă să poarte de grijă celor vitregiţi de soartă…… .
Nu credeţi că a luat-o lumea razna? E ciudat să vezi cum anumite dudui ori flăcăi, care nu ştiu să-şi spele bruma de ţoale purtate şi nu se pricep să-şi facă o omletă, spun cu dezinvoltură şi seninătate că idealul lor în viaţă este modeling-ul ori filmul, o carieră în televiziune şi o viaţă petrecută lângă o persoană iubitoare cu inima la fel de largă ca buzunarul.
Am mai spus şi cred că ştiţi şi voi că nu prea folosesc  în postările mele cuvântul din trei litere ce zăpăceşte mintea multor trăitori ai planetei. Îl întâlniţi cu siguranţă de câteva zeci de ori pe unde vă duc paşii sau ochii.
Sunt trist să văd constat zilnic că degradarea omenirii este din ce în ce mai pronunţată. Avem fotomodele dar nu ne sunt modele. Se vorbeşte şi se face sex peste tot, dar lipseşte dragostea. Avem haine scumpe şi tremurăm de frig, avem mâncăruri delicioase şi murim de foame, avem mângâiere a trupurilor şi sufletele ne sunt nemângâiate, dăm la draci toată ziua şi nu facem nici măcar o rugăciune. Evident, fiecare face ce vrea în libertatea lui dar parcă………uneori e prea de tot.
Dimineaţă, în timp ce luam o brumă de mic dejun, am făcut greşeala să dau drumul televizorului din bucătărie. Ceea ce am văzut şi auzit mi-a tăiat pofta de mâncare şi aproape de muncă pe ziua de azi. Libidinoşenii caraghioase, ilare şi de plâns totodată. Şi ne mai întrebăm de ce lumea arată într-un mare hal în această perioadă. Păi dacă şcoala-tv ne prezintă zi de zi aceeaşi lecţie predată de suplinitorii corigenţi ai vieţii, ce pretenţie putem avea.
Aş dori să trăiesc momentele în care oamenii îşi vor schimba din nou modelele, când acestea vor fi persoane integre în gândire şi trăire. Aş dori să văd când un tânăr în ziua de azi va putea să se uite după o fată ce poartă în braţe un teanc de cărţi, fără să-i pese că pe lângă el trece una aproape dezbrăcată. Ar fi ideal ca să poţi sta lângă o persoană care e capabilă să stea şi în genunchi, nu numai în canapele de piele sub lumina reflectoarelor.
În rest nu mai zic nimic. Sunt sătul de 90-60-90, măsura perfectă. Eu cred că perfecţiunea vine de la suflet. Cine poate ierta orice, cine poate iubi pe oricine, cine ajută fără scop poate candida cu succes la titlul de model. Părerea mea.

duminică, 18 martie 2012

E DE BINE. MULŢUMESC!



De câteva zile bune am lipsit din spaţiul virtual. Şi asta nu s-a datorat vreunei boli ori. Ba nici din lipsă de conexiune ci din lipsă de timp. Am avut şi timp, e drept, dar l-am modelat prin muncă stăruitoare pe la biserică. Şi nu degeaba am făcut asta ci pentru clipa minunată petrecută azi în duminica Sfintei Cruci, ziua când am săvârşit prima Liturghie în biserica nouă. Scurtul blog de azi doresc să fie unul de mulţumire.  Pentru că trebuie să le mulţumesc bunilor mei credincioşi care m-au sprijinit necondiţionat în lucrarea ce se apropie de final. Trebuie să le mulţumesc  pentru dragostea lor, pentru prezenţa lor în număr foarte mare la acest eveniment, trebuie să le mulţumesc celor care au ajutat cu mult şi cu puţin, celor care s-au rugat împreună cu noi, celor care ne-au sprijinit cu un gând bun chiar şi aici pe internet.
E adevărat că mai e ceva de lucru, dar ştiu din experienţa proprie şi din experienţa  altor  oameni că niciodată nu terminăm de-adevăratelea  lucrurile de pe aici, de pe pământ. Nimeni nu se mută într-o casă nouă 100% terminată. Mai toată lumea se mută în casă nouă şi mai face pe parcurs câte ceva pentru finisare. Noi ne-am mutat şi lucrăm continuu.
Am lăsat la sfârşit mulţumirea pentru Dumnezeu, pentru că El nu se supără, pentru că e îndelung răbdător. Ştiu că am avut diverse încercări în această perioadă. Ştiu că era să cad de câteva ori sub povara crucii, sub povara drumurilor, a gândurilor şi a oboselii. Dar, El m-a întărit. Iar azi, oboseala s-a transformat în bucurie. Iar bucuria care dă aripi va lucra în continuare însoţită de  dragoste şi nădejde că toate se vor finaliza magna cum laude.
Doar atât. În rest, mi-aş dori ca bucuria mea şi a celor care mi-au fost alături să se reverse peste toţi cei  ce citiţi această postare. Mi-aş dori ca iubirea răstignită pe cruce să vă umbreze şi să vă încălzească sufletele până la primirea luminii de la înviere.

marți, 13 martie 2012

O ploieșteancă luptă cu o tumoră cerebrală pentru a-și vedea copiii crescând


O ploieșteancă luptă cu o tumoră cerebrală pentru a-și vedea copiii crescând


Astăzi apublicat și ziarul Adevarul.ro
V-ați întrebat ce ați putea face cu 10 lei? Mulți ar răspunde că și-ar cumpăra ceva dulce sau câteva țigări. Dar, cu 10 lei, ați putea salva viața Gabrielei Tudorache, o ploieșteancă ce luptă cu o boală cumplită.  
Se poate spune că este absurd că viața Gabrielei Tudorache costă numai 10 lei. Dar 10 lei contează pentru Gabriela.
Gabriela Tudorache are 42 de ani și este mama a doi copii, unul de 13 ani și cel mare de 23 de ani. Doi copii care au cea mai multă nevoie de mamă pentru ai mângâia în clipe grele și pentru a-i sprijini în drumul lung al vieții.
Gabriela are de trecut un obstacol greu: a fost diagnosticată cu Meningiom (tumoră cerebrală benignă) pe nervul optic ceea ce va înseamna, mai întâi, pierderea vederii, iar mai târziu chiar a vieții.
Necazurile au început în anul 2007. Boala a debutat cu dureri groaznice de cap și slăbirea vederii. Singura ei speranță este în Germania, la Clinica de neochirurgie INI din Hanovra, pentru a fi tratată de medicul Fahlbusch.
Familia nu are suma cerută pentru operație, 35.000 de euro, fără a include transportul și cazarea pe toată durata spitalizări.
Fiecare leu contează în salvarea acestei vieți.
Cei care doresc să doneze o pot face în contul de mai jos:
BCR - Ploiesti , Str. Marasesti , nr. 185
RO87RNCB0623123175680001 (RON)
RO60RNCB0623123175680002 (EUR)
SWIFT : RNCB RO BU 
Mai multe detalii despre Gabriela Tudorache puteți găsi și pehttp://gabrielatudorache.blogspot.com.
Mulțumim frumos pentru tot sprijinul acordat redacției Adevarul.ro în mod special doamnei Dana Mihai
Postarea de faţă este preluată integral de la adresa http://gabrielatudorache.blogspot.com.

duminică, 11 martie 2012

PRIETENI, FRIENDS, AMIGOS



Azi m-am gândit să scriu un blog mai uşor, ca după weekend, căci weekendul  este timpul săptămânii când mulţi îşi petrec timpul cu familia ori prietenii. Aşa că azi am zis să vorbesc un pic despre prietenie. Nu am cum să acopăr în postare tot ce gândesc, nu am cum să ştiu totul despre prietenie, de aceea poate că prin comentarii veţi reuşi să completaţi din experienţă ce nu am cuprins eu.
Într-o pericopă evanghelică, găsim un pasaj în care, patru prieteni îşi duc amicul bolnav înaintea Mântuitorului. Hristos, văzând credinţa lor,  i-a spus slăbănogului, iertate-ţi sunt păcatele. Mi-a plăcut enorm acest pasaj. De ce? Pentru că majoritatea oamenilor au prieteni când sunt avuţi şi sănătoşi. Când te părăseşte avuţia ori sănătatea, încet- încet te părăsesc şi prietenii. Sau mai bine zis, cei pe care-i credeai prieteni. Solomon spune că prietenul adevărat iubeşte oricând iar în nenorocire ajunge ca un frate.  Ori poate Ioan evanghelistul spune şi mai bine, mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Nobil gest ori poate normal, cel din evanghelie, să ai la vreme de necaz nu unul, ci patru prieteni care să meargă cu tine până-n pânzele albe, nu găseşti pe toate drumurile.
Cred că aţi înţeles ce vrea Scriptura să spună. Noi, oamenii, spunem că prietenul la nevoie se cunoaşte, deşi, putem zice şi că anevoie se cunoaşte. Prietenia nu se întreţine cu linguşeală, cu clevetire, cu bani. O prietenie adevărată are câteva semne: dă, primeşte, întreabă, se destăinuie, mănâncă şi se bucură.
Fiecare om  îşi alege prietenul după cum doreşte. Nu există un îndreptar în alegerea prietenilor. Copilăria este cea mai prolifică perioadă. Copiii nu ţin cont (cel puţin aşa era cândva) de rigurozităţile adulţilor. Ei se împrietenesc pur şi simplu; îşi împart jucăriile şi se pun pe treabă. Adulţii însă sunt mult mai selectivi, ceea ce este corect într-un fel, că paza bună trece primejdia rea.
În lumea reală puţini se pot lăuda cu prieteni de suflet, cu prieteni cărora să le spui orice, oricând, fără vreun risc. Nu zic că nu sunt, ci că sunt puţini.
În secolul XXI există şi prieteniile virtuale. Pe de-o parte se aseamănă cu cele din realitate, pentru că dintr-un grup lărgit, uneori prea lărgit, doar câţiva îţi sunt aproape. Lumea virtuală prezintă o prietenie în care discuţiile se poartă în afara trupului, prin avatar. E un fel de copie palidă a ceea ce se întâmplă după ce sufletul părăseşte corpul.  Numai că sufletele comunică telepatic, fără vorbire articulată, comunică prin dragoste, prin lumină, printr-o prietenie dusă la perfecţiune. În virtual, poţi avea prieteni al căror nume nu-l cunoşti cu  adevărat. După o perioadă, prin mesaje private ori din întâmplare, public,  se pot crea legături mai bune, ba chiar se pot obţine rezultate frumoase, căci deseori prietenia virtuală s-a materializat în proiecte comune, în întâlniri cu familiile şi acţiuni constructive, de bun simţ. Există şi reversul medaliei simţit de mulţi dintre utilizatorii spaţiului virtual, partea urâtă a anonimatului, a anonimilor ce nu au cunoscut ce înseamnă eleganţa în discuţii şi prietenia bazată pe dialog.
Nu mă lungesc cu vorba. Aş mai spune doar, prin cuvintele apostolului Pavel, că tovărăşiile rele strică obiceiurile bune. Şi dau slavă lui Dumnezeu că până acum mi-a rânduit prin propria-mi alegere numai prieteni buni, gândind şi spunând deseori că un prieten adevărat e ca un înger întrupat.
p.s Şi cunoştinţele-s bune, uneori la fel de bune ca prietenii. 

vineri, 9 martie 2012

FIŞA POSTULUI



Când ziceam că nu mai scriu vreo câteva zile, hop inspiraţia. Nu e mare inspiraţie, da’ ... . Şi chiar dacă timpul este imperturbabil în curgerea lui şi nemilos în trecerea noastră prin el, am zis că să nu ratez gândul şi nici să pierd timpul.
Cum treburile de la biserică şi slujbele se succed cu repeziciune cu treburile de acasă, cum timpii de relaxare a creierului s-au redus şi se execută în timpul muncilor fizice şi  cum oboseala fizică trece prin lucrare spirituală, am hotărât să dau curs ideii.
Aşa se face că după slujba de dimineaţă, pe când greblam peticele de iarbă sufocate până ieri de malurile de zăpadă, mi-am adus aminte de câteva lucruri din Scriptură şi viaţă. Eu greblam ascultând un pic de muzică să treacă timpul cu spor, nu de alta, dar că dacă auzi dj-ii la boxe ai impresia că nu eşti singur la muncă.  Asta pe moment, că pe urmă mi-am adus aminte de dictonul ora et labora şi cu gândul la Dumnezeu m-am gândit la împărţirea darurilor, căci Scriptura spune că darurile-s împărţite. Unii sunt cu credinţa, alţii cu vindecarea, alţii cu tălmăcitul limbilor şi tot aşa. Nu pot avea toţi aceeaşi chemare şi lucrare. Fiecare excelează într-un domeniu, chiar dacă tangenţial încearcă şi altceva.
Cu alte cuvinte, într-o exprimare laică, fiecare din noi avem o fişă a postului în care se regăsesc obligaţiile şi beneficiile. Acum, rămânând în climatul pur administrativ, trebuie să spunem că expresia „omul sfinţeşte locul” nu mai este un criteriu de câştigare şi mai ales menţinere a unui loc de muncă. Vedem la tv, unii ştiu pe pielea lor, că de multe ori calitatea este înfrântă de cruda realitate a restrângerii de posturi, a intervenţiilor diverse, a închiderii de spaţii şi vise.
Eu însă, nu acest lucru doresc să-l dezvolt. Îl ştiţi mai bine ca mine mulţi dintre voi. Eu ştiu că ideal este ca în viaţă să facem doar ceea ce ne este drag, conform fişei postului cu care am fost înzestraţi,  cum zice Creangă „dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; și dacă-i popă, să citească.” Dar în viaţă de  multe ori facem mai mult decât avem în fişa postului. De multe ori, în orice domeniu, sunt oameni care îşi depăşesc la modul cel mai frumos posibil, fişa postului. Din nefericire, unii, pentru asta, sunt sancţionaţi. E adevărat, nu putem fi perfecţi, deşi, uneori ne dorim imposibilul. Un preot nu va putea aduce niciodată pe toată lumea la biserică, un doctor nu va putea niciodată  să salveze toate vieţile, un profesor nu va putea niciodată să scoată toţi elevii de nota zece, indiferent de cât suflet pun la lucrarea lor. Şi exemplele pot continua.
Ori, cum greblam eu aşa cu spor, că greblatul şi săpatul sunt şi ele daruri cu care am fost înzestrat :D, am ajuns la concluzia că fişa postului este doar un îndreptar imperfect de redare a unor atribuţii raportate la modul general, asta deşi fiecare om în parte este special în lucrarea sa. E greu să canalizezi întru-un loc, pe acelaşi calapod, personalităţi diferite. Indiferent de ce spune fişa postului, la un moment dat chemarea personală tot îşi va spune cuvântul, indiferent de domeniu. De aceea apar problemele, pentru că unii nu înţeleg că îţi poţi face datoria, şi punând suflet. Poţi cosi în silă dar poţi cosi cântând; poţi găti în silă, dar poţi găti cântând. Pasiunea lucrului te poate scoate din anonimatul fişei postului în care lucrezi. Poţi sfinţi locul, poţi fi sufletul lucrării.
Personal, de când am citit că darurile sunt împărţite şi că fiecare om are talantul ori talanţii lui, am încercat să respect fiecare suflet în parte, indiferent de modul în care îşi câştigă pâinea (zic asta în cazurile în care nu se încalcă legea, inclusiv cea morală). Fiecare meserie are rostul ei, fiecare om trebuie respectat prin munca lui, prin devotamentul lui, pentru sufletul lui.
În fişa postului e posibil să scrie şi perioada de lucru, determinată ori nedeterminată. Toată lumea munceşte pentru traiul zilnic şi pentru pensie, şi într-o vreme şi eu gândeam la fel. Numai că la pensie pot ieşi oricând, inclusiv prin deces. În acest fel fişa postului se transformă în epitaf. Deh, vrei-nu-vrei, te gândeşti şi la asta, nu de alta, dar greblând, îţi aduci aminte că viaţa omului e ca iarba câmpului... .

joi, 8 martie 2012

FEMEI ŞI VIAŢĂ


Fără îndoială că subiectul de azi este unul delicat, mai ales când vine din partea unui bărbat. Vă spun sincer că e greu pentru un bărbat să vorbească despre femei, e greu în sensul că în general bărbaţii când vorbesc despre femei, vorbesc despre anumite părţi ale trupurilor femeilor ori despre defectele lor.
Astăzi, în puţine cuvinte, am să încerc să scot în evidenţă câteva trăsături ale femeii. În primul rând, conform Scripturii, femeia a fost creată din coasta primului bărbat, Adam. Şi a zis Adam: "Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.” Prea puţini sunt cei care nu cunosc acest verset al Scripturii. Prima femeie s-a numit Eva, adică viaţă, deoarece din ea s-a perpetuat specia umană, ea  a fost cea care a dat viaţă primilor oameni fără intervenţia directă, prin punerea mâinilor divine. Timp de mii de ani până la Hristos, femeia a fost supusă bărbatului până la sclavie. Nici pe urmă situaţia nu s-a mai îmbunătăţit peste tot. Numai că prin întruparea Logosului în pântece de Fecioară, Dumnezeu a recreat într-un fel anume starea dintâi a femeii care, fiind dintr-un trup cu bărbatul, avea aceleaşi drepturi. Fecioara Maria devenit noua Eva.
Aşa cum s-a mai spus, creştineşte, se putea alege oricând o altă dată de sărbătorire a femeii, dar nu asta contează cel mai mult. Ci faptul că această zi, din cauza festivismului amplificat, se uită esenţialul. Printre maldărele de flori şi daruri sau cadouri, nu se regăseşte la aceeaşi scară şi partea de suflet reprezentată de femeie în lume. Tot poeziile mai vechi ori impresiile unor oameni spirituali salvează sărbătoarea de la asemănarea cu Valentine’s Day, dacă nu  cu Halloween-ul.
Poate că nu ştiu eu, poate că nu ştiu unde să urmăresc, dar parcă să zic că în astfel de zile, deşi ar trebui mereu, atenţia  ar putea să fie îndreptată către femeile ce sunt încă sclave, către femeile ce sunt maltratate, către acelea care se chinuie să facă un copil, către cele care se chinuie să crească un copil, către acelea care sunt copii şi vor deveni femei, către cele care au dus feminitatea până adânci bătrâneţi. În spatele festivismului se află viaţa reală, viaţa femeii,  şi  de ce nu,  şi a bărbaţilor ce îşi duc crucea fără sprijin.
Nu am dorit să dau o umbră de tristeţe acestei postări prin introducerea realităţii în text dar, ca om şi ca preot, am această opţiune. De multe ori trebuie să recunoaştem, noi bărbaţii, că femeile au fost mai curajoase, că forţa bărbatului a fost învinsă de curajul femeii. Eu dau un exemplu biblic cunoscut. La răstignire, apostolii au fugit, la cruce au rămas doar femeile mironosiţe, au fost martore învierii. Bărbatul, Adam,  a văzut primul pe Dumnezeu la creaţie, la re-creaţie, la înviere, femeia l-a văzut primul pe Hristos.
Am să ating un subiect delicat în următoarea frază, trebuie. Femeia este cea care prin naştere dă viaţă.  Multe, spre fericirea lor, dau viaţă şi îşi cresc copiii cu dragoste de Dumnezeu şi oameni. Altele îşi abandonează viaţa dată fie prin părăsire directă, fie prin rea creştere, suprimând binecuvântarea primită de la Dumnezeu pe care alte femei şi-ar fi dorit-o. Iar în sprijinul celor care nu au copii vin cu un cuvânt al Scripturii care zice că „mai bine este să nu ai copii, dar să ai bunătate, căci pomenirea bunătăţii este nemuritoare; şi Dumnezeu o ştie şi oamenii o cunosc”.  Femeile care au soţi şi copii să se bucure. Cele care nu mai au soţi (din varii motive) dar au copii, să se bucure de copii şi să-i crească în curăţie şi dragoste. Cele care nu au copii, dar au soţi, să se bucure de împreuna vieţuire într-un trup legat prin dragoste. Femeile care nu au soţi ori copii dar şi-au păstrat sufletul neîntinat să se bucure, căci nici crucea singurătăţii nu e uşoară într-o lume tot mai şovăitoare,  tot mai clevetitoare. Cele care au ales călugăria să se bucure şi să o ducă cu răbdare şi bucurie.
Închei cu un gând bun. Cred că fără femei viaţa nu ar fi avut rost, iar Dumnezeu a văzut asta şi a lucrat spre împărtăşirea iubirii prin creaţie, prin naşterea de viaţă. Indiferent de vârsta lor, la locul potrivit, femeile aduc împlinire. E foarte important să ştim că dincolo de trup, sufletele bărbaţilor şi ale femeilor sunt la fel, merg în acelaşi loc şi au aceleaşi trăiri.
Vă urez din tot sufletul, vouă, evelor, să fiţi bucuroase de starea pe care Dumnezeu v-a dat-o, aducând împlinire indiferent că sunteţi fiice, soţii, mame, bunici, colege, prietene.

miercuri, 7 martie 2012

"SĂ NU UCIZI"



„Să nu ucizi”! Cu siguranţă că toată lumea a auzit de acest îndemn ori poruncă ce se găseşte în a şasea poziţie a Decalogului. Teoretic ar trebui să fie simplu. Nu trebuie să ucizi şi cu asta basta. Dar viaţa ne demonstrează contrariul, ne arată labilitatea firii omeneşti în contactul cu o altă fire ori situaţie aparent contrară, demnă de înfruntat chiar cu luarea unei vieţi.
Mult prea multe pagini din istoria omenirii au fost scrise cu sânge. Multe case şi pământuri au fost plătite cu sânge. Multe suflete şi-au făcut intrarea la ceruri prin sângele mărturisirilor, însăşi mântuirea ne-a fost adusă prin sângele curs la Golgota pe cruce.
Fratricidul, crima din primele pagini ale Scripturii vine din cauza invidiei, a neputinţei de a înţelege libertatea celuilalt, de a-i accepta modul de trăire. Gestul lui Cain trece prin milenii fără să aducă vreo învăţăminte, căci crimele au devenit un fel de ceai de la ora cinci, servit de multă lume cu nesaţ, cu sau fără zahăr, cu sau fără analişti şi analize.
Stări precum melancolia, ipohondria, alienaţia mintală, pesimismul, gelozia excesivă, frica de ruşine, precum şi unele probleme familiale şi materiale duc deseori la gesturi ireparabile, la pierderi de vieţi în formă fizică şi de crime morale la fel de ireparabile.
E un subiect prea vast pentru a-l putea cuprinde în puţine rânduri. E clar că Scriptura nu e de acord cu luarea unei vieţi, drept pe care îl are doar Cel ce dă viaţa. Căci viaţa de aici reprezintă temelia pentru viaţa de dincolo. Venim pe lume fără ştiinţa noastră şi la fel trebuie să plecăm. Al nostru nu este decât spaţiul dintre naştere şi moarte, adică viaţa, care trebuie trăită şi respectată, nu răpită, nu ucisă. Viaţa fiecăruia reprezintă o avere dată pentru o perioadă determinată la care nu trebuie să atenteze nimeni. Şi zic asta pentru viaţa în trup, căci sunt unii de omoară şi sufletul.  „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena,” cum spune Hristos. Despre uciderea trupului vorbesc mulţi, despre a sufletului puţini. O crimă desfăşurată în mai multe episoade poate fi şi cea săvârşită cu vorba rea, cu pizma, clevetirea, vorba necuviincioasă, indiferenţa ori cu ispitirea la fapte necugetate.
Uciderea îmbracă uneori şi forme acceptate de o parte a societăţii, eutanasia, avortul (afară de momentul în care pune în pericol şi viaţa mamei şi a fătului) ori sinuciderea devenind în mod greşit  crime necesare, lucru ce se întâmplă doar la om, căci restul vietăţilor îşi acceptă soarta ori urmaşii indiferent de modul în care îşi duc traiul. Şi zic asta pentru că o crimă poate fi şi modul în care sunt trataţi unii oameni, sclavie, înfometare, prostituţie impusă cu forţa, lucruri ce produc o lipsire de libertate a trăirii unei vieţi lăsate libere de Dumnezeu.
Ar mai fi un aspect. Legitima apărare. Despre ea Vechiul Testament spune că e acceptată, în anumite condiţii. Acţiunea de apărare atrage un efect dublu; unul este păstrarea propriei vieţi, iar celălalt, moartea agresorului.  Când violenţa se respinge cu măsură vorbim de un lucru licit. Dacă violenţa exercitată în apărare o depăşeşte pe cea  primită, poate deveni ilicită. Legitima apărare ce produce moarte,  poate fi un drept şi o obligaţie, pentru că trebuie să avem grijă de viaţa noastră. Problema este că, ajungându-se acolo, o eventuală crimă în autoapărare poate provoca remuşcări mari pentru tot restul vieţii.
Închei scurt. Viaţa este dată pentru a fi trăită, indiferent de încercările ce vin peste ea. Nu ştim când ne naştem, ştim că vom muri, dar nu cum şi nici când. Să nu ucizi e un îndemn la viaţă.

sâmbătă, 3 martie 2012

FĂRĂ CHIP



De câteva ori am vrut să scriu blogul şi aproape de tot atâtea ori m-am oprit din scris. Motivul? Am zis că poate lumea e sătulă de astfel de subiecte şi că altele sunt priorităţile oamenilor din ziua de azi. Dar, am zis că ce e scris, rămâne scris. Că ştiţi şi voi, verba volant…… .
Prima duminică a postului mare este numită a Ortodoxiei. Poate că ştiaţi, poate că nu. E ziua în care iconoclasmul a fost învins. E ziua în care chipul divin a zâmbit din nou, ca la înviere, celor care au dorit mereu să-l vadă pe Dumnezeu.
Adam şi Eva l-au văzut pe Dumnezeu şi s-au împărtăşit de slava în grădina raiului. Sunt convins că le-a rămas în minte pentru toată viaţa chipul divin. Cu siguranţă că le-a descoperit şi urmaşilor acest lucru, cu siguranţă că ei au întrebat despre Dumnezeu. Ioan ne spune  ne spune că pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată. Dar, acest lucru a fost doar provizoriu, pentru că tot Ioan ne descoperă alt ceva  „ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii, şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă, ce am văzut şi am auzit, vă vestim şi vouă” I Ioan I, 1-3
Într-o discuţie cu Mântuitorul, Filip îi zice „arată-ne nouă pe Tatăl”. Iar Mântuitorul îi răspunde blând „de atâta timp sunt cu voi şi nu m-aţi cunoscut. Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl din ceruri. Eu şi Tatăl Una suntem.”
Ce nu se înţelege astăzi. Nu se înţelege faptul că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său. Nu se înţelege că Dumnezeu, când s-a întrupat a luat chipul omului, care de fapt este chipul său pus în om. Nu se înţelege că icoana (prosopon=faţă în limba greacă, de unde şi prosopul, pentru şters faţa) este chipul, faţa lui Hristos, faţa arătată de Dumnezeu lumii. Nu se înţelege că dacă Hristos s-ar fi întrupat în acest secol, lumea l-ar fi filmat şi pozat. Atunci, exista doar pictura. Nu se înţelege că Biserica nu învaţă închinarea la materialul icoanei ci la ceea ce reprezintă ea. Aşa cum la drapelul patriei nu cinstim mătasea ori vopseau lui, ci simbolul lui pentru noi ca cetăţeni. Ori dacă ne uităm la pozele unor persoane dragi plecate dintre noi, dar nu numai, nu înseamnă că apreciem  hârtia pozei ci pe cei ce sunt reprezentaţi în ele.
Sfântul Ioan Damaschin spunea „eu nu mă închin materiei, ci Creatorului materiei, Care pentru mine S-a făcut material și a binevoit să sălășluiască în materie, Care prin materie a înfăptuit mântuirea mea”.
 De fapt, voiam să vă spun că prima icoană din lume  a fost omul. El este primul chip făcut după  chipul perfect. Poate că trupeşte acest lucru nu este uşor de înţeles, când oamenii se diferenţiază între ei. Dar, privind mai atent, putem constata cu uşurinţă că de fapt suntem la fel.
Icoanele sunt reprezentări ale unor persoane sau momente din viaţa mântuirii. Ele pot fi pagini din istoria mântuirii în formă artistică. Icoanele sfinţilor sunt dovadă a faptului că se poate, că putem fi imortalizaţi, înveşniciţi cu chip divin nestricăcios. 
Nu  stricaţi chipul lui Dumnezeu din voi. Nu trebuie să fiţi fără chip. Păstraţi-l, poate vreodată va fi icoană.

joi, 1 martie 2012

MĂRŢIŞOR VIRTUAL



Pandantiv strălucitor,
Prins în piept de muritor,
Cu un şnur legat uşor,
Se numeşte mărţişor.

Poate fi aur curat,
Poate e-n argint lucrat,
Poate e vreun ciob suflat,
Poate chiar ceva pluşat.

Şnurul e-mpletit uşor,
Alb şi roşu din fuior,
Şi legat încetişor,
Pe pieptul de purtător.

Alb şi roşu împletit,
Trup şi suflet contopit,
Rostesc tare, fericit,
Primăvara a venit!

Ştiu că nu e creştinesc,
Ştiu că e ceva lumesc,
Ştiu însă că e firesc,
Să îl dăruiesc.

Eu, nu pot veni în zbor,
Să ofer un mărţişor,
O minune, un odor,
Tuturor femeilor.

Dar ofer gânduri frumoase,
Adunate de prin case,
Prinse-n şnururi de mătase,
Pentru inimi luminoase.

Prinde dar, la pieptul tău,
Azi, şi mărţişorul meu.
E lucrat din curcubeu,
E creat de Dumnezeu.