luni, 31 decembrie 2012

VREMEA ESTE...


              
            Am zis să postez ceva la final de an. Pe de o parte, m-am gândit că lumea e la fel de sătulă de bloguri ca de carnea de porc. Pe de altă parte, am zis că cineva se va găsi să citească şi ce am postat eu. Azi, am socotit de cuviinţă să las vorbele mele deoparte şi să citez aproape tot capitolul III din cartea Ecclesiastul, asta pentru că exprimă deosebit de frumos starea omului în raport cu vremea ce-şi oglindeşte folosul în oglinda cerului şi umbra pământului.
          „Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer.
         Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai  sădit.
         Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti.
           Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti.
         Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi; vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare.
         Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti; vreme este să păstrezi şi vreme să arunci.
         Vreme este să rupi şi vreme să coşi; vreme este să taci şi vreme să grăieşti.
         Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti. Este vreme de război şi vreme de pace.
         Care este folosul celui ce lucrează întru osteneala pe care o ia asupră-şi?
        Am văzut zbuciumul pe care l-a dat Dumnezeu fiilor oamenilor, ca să se zbuciume.
         Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor şi veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârşit.
         Atunci mi-am dat cu socoteala că nu este fericire decât să te bucuri şi să trăieşti bine în timpul vieţii tale.
         Drept aceea dacă un om mănâncă şi bea şi trăieşte bine de pe urma muncii lui, acesta este un dar de la Dumnezeu. ………..
         Şi mi-am dat seama că nimic nu este mai de preţ pentru om decât să se bucure de lucrurile sale, că aceasta este partea lui, fiindcă cine îi va da lui putere să mai vadă ceea ce se va întâmpla în urma lui?”
        p.s Anul ce vine să vă aducă lumină minţii, linişte sufletească, sănătate trupească şi dorinţe bune şi de folos unei vieţi cumpătate şi fericite alături de cei dragi, de oamenii ce vă înconjoară. 

vineri, 14 decembrie 2012

OMUL DE ZĂPADĂ


A nins.  A nins  frumos (chiar dacă a mai plouat îngheţat un pic),  cu fulgi senini, cu fulgi jucăuşi în bătaia vântului nehotărât, a vântului ce oscila între bătaia lină şi viscolul aprig. Din văzduh, miliarde de forme albe s-au aşezat pe pământul negru ce-şi aştepta plapuma pentru iarna cea lungă şi rece.
Nu ştiu de ce am asociat mereu viscolul cu gândurile răvăşite, negre, pierdute. Iureşul acela de fulgi de zăpadă care nu-şi găsesc starea în bătaia vântului impasibil parcă ar fi o continuă căutare a răspunsurilor ce nu pot fi date din cauza instabilităţii de moment. Şi se aşază troiene periculoase de trăiri ce greu ies la suprafaţă. Numai că albul liniştitor îmbracă tot, iar gândurile se limpezesc, se luminează  şi totul capătă un sens. Este sensul vieţii, este viaţa naturii în care noi ne trăim vieţile.
Aproape de fiecare când a nins m-am gândit la omul de zăpadă.  Şi am încercat deseori să fac o analogie  între omul normal şi omul de zăpadă. Noi suntem creaţi să fim calzi, el e rece din creaţie. Cu toate acestea, aşa cum în noi ar trebui să se simtă căldura divină din inima noastră, din sufletul nostru, la fel ar trebui să se vadă la omul de zăpadă "amprenta" celui ce l-a creat.
Fulgii de zăpadă, celulele ce dau sens omului de zăpadă, se lasă modelaţi de mâinile calde ale celor ce adună omătul pentru a da „viaţă” unui om  care zâmbeşte nestingherit de cele ce se petrec în jur. Şi nu doar atât. Le oferă trecătorilor, copiilor, chiar şi celor trecuţi de vârsta copilăriei, posibilitatea să zâmbească pentru o clipă în trecerea lor spre cele de zi cu zi.
Îmi aduc aminte din copilărie de primul om de zăpadă. Ori că eram eu prea mic, ori că l-am făcut prea mare, treaba este că mi-a luat ceva timp până l-am desăvârşit. Îl priveam mereu şi abia aşteptam dimineaţa să văd dacă mai este întreg. Am fost tare mâhnit când într-o zi am observat că, sub razele soarelui, a început să se topească. Lacrimile îmi jucau în ochi şi nu înţelegeam de ce se scurge puţin câte puţin într-o băltoacă de apă ce se retrage în pământ. A fost prima lecţie de viaţă pe care am înţeles-o, am fost temelia celorlalte învăţături despre trecerea vieţii.
Antoine Lavoisier spunea că în natură „nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă”. Dar asta nu o poate înţelege toată lumea, nu un copil, nu cineva care pune inimă, suflet, dăruire în lucrurile pe care le creează, pe care le zideşte.
Viaţa omului de zăpadă e scurtă, dar în scurtimea ei, nu aduce decât bucurie celor din jur. E o lecţie pe care oamenii reali n-au învăţat-o niciodată.  Omul de zăpadă nu are inimă, dar noi, cei ce avem inimi calde, putem oferi celor din jur, ori de câte ori avem ocazi, măcar bucuria pe care o oferă un om de zăpadă unui copil.