joi, 30 august 2012

NOSCE TE IPSUM



Nosce te ipsum, cuvinte găsite pe frontispiciul templului din Delphi, cuvinte pe care antropologii şi cosmologii au încercat să le explice în dorinţa lor de a descifra taina existenţei umane ca prim pas în descoperirea necunoscutelor vieţii, în încercarea de a vedea cum Dumnezeu a încununat creaţia Sa prin om, după ce printr-o înlănţuire firească a creat dinainte restul, într-un mod de evoluţie logică spre a-l face pe om stăpân al lumii înconjurătoare, creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul !
Dar m-am cam luat cu vorba şi am uitat să spun că această bucată de pământ  modelată de Dumnezeu cu mâna Sa, că restul le-a făcut prin cuvânt, a devenit prin adăugarea sufletului chipul ce trebuie să tindă spre asemănarea cu Creatorul. Nu-i greu, nu-i aşa? Sau poate vi se pare mai uşor dacă v-aş spune că de fapt toate au devenit bune doar după crearea omului care a fost pus  şef peste creaţia terestră văzută, ori cum ar zice psalmistul ce este omul să-Ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu slavă şi cu cinste l-ai încununat şi l-ai pus peste lucrul mâinilor Tale.
Dar şi aici e o chestie. Că suntem stăpâni pe pământ, drept este, mai ales că pământul reprezintă parte din noi, dar stăpânirea noastră nu trebuie să fie una tiranică, dictatorială. Că zic eu, pământul din care suntem zidiţi şi ai căror stăpâni suntem nu trebuie să ne devină scop al vieţii. Stăpânirea noastră este una administrativă, una limitată în timp. Şi spun asta pentru că deseori văd oameni care se lipesc tare mult de lucrurile acestei lumi aproape fără să conceapă că la un moment dat vor trebui să se despartă de ele. Patimă grea este această lipire de cele pe care le are omul în administrare. Şi asta pentru că nu înţelege rolul stăpânirii sale de moment, a bucăţii de pământ cu care a fost înzestrat. Câţi regi, domnitori, împăraţi ori preşedinţi de toate felurile n-au crezut că vor împărăţi veşnic. Ba în ultimul timp chiar VIP-uri de toate felurile cad în acest miraj al stăpânirii fără limite induşi în eroare de succesul strălucitor-orbitor din cariera lor.
Eu zic că omul este o bună sămânţă pe care Dumnezeu a selectat-o din ţărâna pământului nealterat al începutului căruia i-a dat lumina conştiinţei libertăţii şi ploaia  libertăţii spre a rodi şi spre a face chipul întru asemănare. Această stare de fapt poate duce la extinderea stăpânirii. Căci cel ce reuşeşte să fie aici un bun administrator ori stăpân, va primi mai mare stăpânire când bucata de pământ se va întoarce la locul său. Cunoaşte-te pe tine însuţi  cu adevărat şi-l vei cunoaşte şi pe Cel ce te-a creat.

sâmbătă, 11 august 2012

CE TARE



Nici nu apucasem bine să iau viteză (cu bicicleta) că aud o voce ce strigă taica părinteee.  Am oprit şi când m-am întors l-am văzut lângă mine pe piciul ce striga.
Ia zi măi little boy (că-i mai corconesc deseori când vorbesc cu ei) care-i treaba? Şi când taman spuneam asta l-am scanat de sus până jos aducându-mi aminte de anii copilăriei mele. Ce să vezi, un copil de aproape 10 ani cu părul spălăcit de apa gârlei şi pielea arsă de soare. Un tricou larg cu numele fotbalistului preferat (noi în scriam cu cremă de ghete pe tricou în decupaje de carton)pantaloni scurţi şi largi, genunchi jupuiţi şi adidaşi bloncoşi. Din ăştia nu prea aveam că jucam mai mult desculţ. Fireşte mingea din dotare era la subraţ ţinută şmechereşte.
Zi măi Messi (fotbalistul de pe tricoul lui) de ce m-a strigat? Păi, zice el clipind des, cu ce echipă ţineţi? Ia uite la el,am zis eu în gând, pentru ce m-a oprit. Ţin cu România, că ea nu mai bate pe nimeni, am zis şi eu ca să scap. Heee, nu vreţi să-mi spuneţi, a ripostat el senin. Da altceva am vrut să vă întreb. Ştiţi, eu m-am uitat la cer acum câteva zile. Da’ nu  m-am uitat în sus. M-am uitat în apă că se vedea cerul. Că eram la peşte şi mă uitam atent la plută. Da’ nu trăgea de loc. Şi mă uitam la cer în apă şi m-am gândit eu atunci la ceva. M-am gândit să vă întreb unde e Dumnezeu, că m-am gândit eu că trebuie să ştiţi.
Auzi tu cititorule la ce s-a gândit el la pescuit la vârsta lui. Nu la joacă, nu la calculator, nu la scăldat ci la locul unde se află Dumnezeu. Şi răspunde-i părinţele dacă ştii cum pentru mintea lui, fără grabă şi cât se poate de corect. Un răspuns teologic era prea greu, unul filosofic era de neînţeles, altul istoric prea ambiguu şi tot aşa. El se uita clipind des şi aştepta senin  să-i răspund. În primul moment m-am gândit la cuvântul evangheliei ce spune Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi de cei pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Aşa, Părinte, căci aşa a fost înaintea Ta, bunăvoinţa. M-am gândit cât de frumos se poate contura în mintea unui copil o întrebare ce ţine de esenţa vieţii, cel puţin de cea a credincioşilor.
Aproape că m-am declarat învins. Ştiam 20 de versete biblice prin care îi puteam răspunde dar nu ar fi folosit la nimic pentru că nu ar fi înţeles. El voia să ştie cum Dumnezeu, despre care spunem că e în ceruri, e peste tot şi nu-l vedem. Am ales o variantă de răspuns oferită de o idee citită cu mult timp înainte fiindcă am văzut în buzunarul larg al pantalonilor să scurţi o cutie de suc cu paiul. L-am întrebat, e dulce sucul tău? Da, a zis el, vă dau o gură din el dacă vreţi. Nu beau, am spus eu, dar am continuat şi l-am întrebat dar vezi tu zahărul din suc? Nu-l văd dar e dulce, a întărit el.
Eeee măi Messi, aşa e şi cu Dumnezeu. Nu-l vezi dar îl poţi simţi, aşa cum spuneai tu cu zahărul din suc.  Şi după ce i-am spus asta m-a privit fix, n-a mai clipit de loc şi a spus ce tare, la asta nu m-am gândit, chiar aşa e. Şi dând drumul mingii de la subraţ a fugit spre teren strigând din fugă săru’ mâna taica părinte.
Ce tare, am zis şi eu, apoi mi-am văzut de drum.

sâmbătă, 4 august 2012

ÎNCREDEREA



Încrederea? Un sentiment de siguranţă  bazat pe convingerea că nimic rău nu se poate întâmpla, o stare pe care rareori o experimentăm la adevărata ei valoare pentru că îndoiala sau neîncrederea sunt stări de cercetare permanentă a omului ce trece prin valurile vieţii cu inima strânsă.
Şi dacă încrederea (ca trăire permanentă) este un lucru rar, credinţa, privită ca o încredere la superlativ, aproape că lipseşte cu desăvârşire. Zic asta pentru că de am fi avut credinţă măcar cât un grăunte de muştar am fi mutat munţii, ba chiar şi pietrele cele de deasupra inimilor împietrite le-am fi răsturnat. Dar n-avem credinţă, n-avem nici încredere şi mai trist, n-avem nici speranţă.
Îmi place tare mult evanghelia potolirii apelor învolburate de pe lacul Ghenizaret. Dar înainte, să scriu irmosul unei cântări de la slujba de înmormântare, căci zice „marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând strig către Tine, scoate din stricăciune viaţa mea, mult Milostive”. Trup şi suflet, încredere şi credinţă, stări palpabile şi trăiri instabile toate înglobate într-un om aflat mereu pe marea tulburată a vieţii ce nu trebuie să aibă alt liman decât ţărmul liniştit al adevărului.
Evangheliştii relatează scena aproape la fel. Îl prezintă pe Hristos dormind, iar Delacroix speculează scena într-un tablou minunat surprinzând vântul turbat, valurile şi stihiile nopţii pe de o parte; iar pe de altă parte spaima apostolilor şi calmul din somnul lui. Matei vorbeşte în alt loc despre venirea Mântuitorului pe apă în toiul unei  furtuni spre bucuria şi spaima lipsită de încredere a apostolilor, pe care Petru o experimentează păşind neîncrezător pe valuri, dovedind neîncrederea sa, una care nu era structurată pe credinţa pe care o avea în Hristos ci doar pe trăirea umană a firii sale pământeşti. Aici aş puncta cu un exemplu personal. În urmă cu aproape 30 de ani era să mor înecat. Pot spune că-s un bun înotător şi ştiu să înot de la vârsta de patru ani. Ei, într-o zi, datorită oboselii am făcut cunoştinţă cu neîncrederea şi credinţa. Căci din cauza oboselii n-am mai putut înota până la mal. Era o apă cunoscută, aşa cum şi lacul Ghenizaret era cunoscut apostolilor. Şi în timp ce încercam să ies la mal, istovit de puteri am experimentat momentul de întâlnire cu moartea. mâinile fără vlagă au dat posibilitatea ochilor să vadă cerul, aveam credinţă şi simţeam că n-am să mor. Cu toate acestea nu aveam încredere, nu îndrăzneam să las picioarele  pe fundul apei care deja nu mai era periculoasă. Înotam într-o apă care deja era mică şi nu aveam încredere deplină în acest fapt. Credinţa a biruit neîncrederea şi azi sunt viu.
Nu ştiu dacă atunci am strigat ca şi apostolii de frica morţii, poate că da. Ştiu însă că o mână mi-a fost întinsă şi am scăpat din scufundarea neîncrederii. Apostolii, cei ce erau înspăimântaţi de frica morţii ce-i pândea în năpraznica furtună ce le acoperea corabia cu valuri, aveau credinţă. Mai mult, aveau lângă ei pe Hristos care ar fi trebuit să le dea încredere. De multe ori neîncrederea reprezintă naivitatea trupului ce se teme de factorii externi ce lucrează asupra noastră. Credinţa este maturitatea unei conştiinţe ce lucrează direct la suflet indiferent de valurile zgomotoase ale ispitelor vieţii, indiferent de vânturile încercărilor şi avalanşele bolilor ce vin peste noi.
Încrederea şi credinţa sunt trăiri cu care trebuie să navigăm permanent pe marea vieţii şi când aceasta e liniştită sub cerul senin al bucuriilor, dar şi când e învolburată sub cerul posomorât al încercărilor. Iisus le-a zis: de ce vă este frică, puţin credincioşilor? Chiar, de ce ne este frică? Ori ce ne lipseşte mai mult, încrederea sau credinţa?