luni, 30 iulie 2012

CLEPSIDRA



Am trei clepsidre. Ştiţi, clepsidra este obiectul acela ce măsoară timpul în mod frumos,  când materia se scurge din vas în vas, fir cu fir ori picătură cu picătură. Mereu am fost atras de clepsidre. Când eram copil priveam cu atenţie cum se scurge timpul din ea aşteptând de fiecare dată să se oprească înainte de terminare. Tot speram că undeva se va opri în curgerea lui. Apoi am înţeles că el e făcut să curgă, am înţeles e menirea lui rece şi constantă, liniară şi sigură.
Deci am trei clepsidre. Toate au pornit deodată şi curg separat, nu-s egale în curgerea lor dar de terminat se vor termina în acelaşi timp. Una a fost umplută cu pământ ales, pământ fin. Curge pământul fir cu fir în fiecare clipă şi se aşază la locul său. Uneori parcă ar sta, parcă ar dori să privească în trecerea sa prin tunelul strâmtorării la cele lăsate în urmă. Numai că cele din urmă vin şi apasă în aşa fel încât firul trece spre dimensiunea spre care a fost hărăzit, amestecându-se cu celelalte firicele, contopindu-se într-o grămăjoară fină de pământ.
Cea de-a doua clepsidră e mai fină. Ea merge cu lichid şi picăturile trec dintr-o parte în cealaltă strălucind în lumina celei de-a treia. E un lichid ciudat şi plin de viaţă. Parcă simte orice mişcare a celorlalte două clepsidre. Rezonează la firele de pământ ale primei şi tresaltă la fascicolele de lumină a celei de-a treia. Dar şi aşa, lichidul acesta ce se comportă ca valurile oceanelor  şi ca apele râurilor ce trec de la repeziş la deltă, trece cuminte ca printr-o arteră şi se aşează formând o mare roşie plină de viaţă aşteptând cuminte umplerea vasului spre un nou circuit.
A treia clepsidră e specială. E foarte scumpă şi umplutura ei nu poate fi văzută decât cu ochii minţii. Poate doar privind atent lumina ce se află în ea îţi vei da seama că acolo timpul se măsoară altfel. Numai lângă celelalte două îi poţi vedea lucrarea căci intensitatea luminii ei creşte proporţional cu scurgerea celorlalte, iar scurgea luminii ei este inepuizabilă. În timpul nopţilor stă ca o lampă de veghe şi priveşte cum se scurge materia suratelor ce-îşi văd de drumul lor constant spre locul hărăzit, sfidând timpul şi aşteptând clipa în care va părăsi clepsidra spre a merge în locul unde se află izvorul luminii.

joi, 26 iulie 2012

AMESTECATE



Ştiu. Ştiu că uneori greşesc în cererile mele către Cel de sus şi ştiu că de multe ori nesiguranţa zilei ce vine îmi dă târcoale ca oricărui om. Chiar dacă sunt un optimist fără leac, cad în gândul că ziua următoare (care nu-i a mea) va fi mai grea ca cea care a trecut. Presiunea viitorului este o stare de grijă iar nu una de relaxare. Într-un fel, aici se văd limitele umanului coordonat de trup.
 Ştiinţa, cea care a avansat enorm în ultimii ani, nu  poate rezolva problemele omenirii deoarece este limitată în cunoaşterea omului. Căci să fim înţeleşi, omul, care deşi a fost disecat în cele mai mici părţi ale sale, ascunde în el informaţii de viaţă ce nu vor fi cunoscute ani buni de aici încolo. De fapt ştiinţa are un hotar limitat, unul ce nu poate depăşi cu mult barierele vieţii  în corpul fizic, în materia vie, una care prinde contur datorită sufletului şi acţionează după reguli dictate de conştiinţa lucrătoare  a minţii.
Problema mare a omului o constituie dorinţa de autonomie totală, care nu ar fi rea în sine dacă omul nu ar fi limitat. Ştiu, putem crea apă prin alipirea hidrogenului de oxigen, dar nu putem crea oceane şi râuri pentru a ostoi setea celor aflaţi în suferinţă. Putem crea ceasuri de o precizie perfectă dar nu putem opri timpul, nu putem coordona anotimpurile schimbându-le după voia noastră. S-au creat ţesuturi artificiale, se fac transplanturi şi clonări dar numai pentru a prelungi un pic viaţa, căci odată sosită moartea nimeni nu mai are putere, nimeni de pe pământ. S-a creat o întreagă industrie a iubirii cu locuri şi obiecte pentru cei ce spun te iubesc dar nimeni nu poate crea iubirea, căci iubirea a scăzut invers proporţional cu creşterea industriei amintite. De ce să nu recunoaştem, căldura  caselor bătrâneşti a dispărut în marile case de azi iar credinţa s-a împuţinat în ziua de azi deşi bisericile-s mai mari, mai frumoase, căci chiar dacă multă lume intră în ele, puţină intră cu trăirea cuvenită.
Şi ziceam că uneori presiunea zile de mâine mă cuprinde şi pe mine. Uit mereu că cer pâinea cea de toate zilele doar pentru astăzi,  cum a spus Hristos, căci nu ştiu dacă mâine voi mai fi.  Lumea de azi, puternic plecată spre materialism, judecă deseori realitatea duhovnicească după criteriile exteriorului trupesc lăsându-se influenţată de falsele impresii în care lipsa pâinii ar reprezenta singura problemă a omenirii. În pilda fiului risipitor constatăm că decăderea omului în cele duhovniceşti duce automat şi la foamea trupească, una ce ascute deznădejdea şi întunecă gândirea. Zic asta pentru că oamenii, mergând pe mâna raţiunii ce dă naştere  (zic ei) adevărului, creează iluzii ori fantezii care de multe ori se transformă în deziluziile unei vieţi trăite degeaba.
Viitorul îl construim în prezent. Mereu îmi spun asta când valul grijii zilei de mâine mă prinde uneori. Am spus că uneori cer de la Dumnezeu lucruri banale, lucruri ce nu trebuie cerute, lucruri pentru care trebuie să lupt şi să muncesc. Nu cer doar acele lucruri, mai cer ca şi Solomon înţelepciune, cer luminarea conştiinţei în lucrarea sufletului pentru trup şi pâinea cea de toate zilele. Pentru aici aceste lucruri îmi sunt de ajuns. Pentru cele ce vin atunci când materia şi ştiinţa devin neputincioase lucrez cu timp şi fără timp, cu încredere şi grijă (uneori).

marți, 24 iulie 2012

(ANTI)SOCIAL



Se întâmplă uneori/deseori să dăm piept cu cele ale birocraţiei. Adică acea parte de viaţă pierdută prin faţa ghişeelor de tot felul unde cu timp şi fără, cu scaun ori fără scaun trebuie să completezi hârtii ce musai trebuie să fie depuse după ce stai la altă coadă. Evident că răspunsul îţi parvine tot după lungi şi îndelungi aşteptări pentru că de, omul trăieşte 1000 de ani şi nu-i bai dacă mai pierde o zi.
Într-o zi de marţi (nu sunt superstiţios) am avut plăcerea să stau de vorbă cu oameni necunoscuţi. Adică am făcut socializare încercând să văd cum trece timpul mort într-o societate bolnavă ce doreşte să trăiască mai bine (un vis neîmplinit al bunicilor mei, că al meu vis încă se derulează). Pe scurt, azi am plecat spre biroul de evidenţă a populaţiei şi de permise, taloane, numere de înmatriculare şi paşapoarte. Poate mai era ceva dar v-aţi prins despre ce e vorba. Aşadar azi am zis să-i facem paşaport fetei. Nu plecăm nicăieri dar nu se ştie niciodată, că poate după litoralul nostru poţi intra 5 km şi la bulgari, aşa de curiozitate. Cum nu are buletin musai îi trebuie paşaport.  Şi aşa a început dansul, adică moţăiala de pe un picior pe altul pe la ghişee. Nu numai că toate se deschid la 9, pentru mine care mă trezesc de la 5 deja foarte târzie ora. Dar pentru a plăti o chitanţă o oră juma’ cel puţin. Asta la o bancă, pentru că apoi trebuie altă chitanţă la altă bancă, la altă coadă. Traficul e nesemnificativ în ecuaţie aşa că-l las deoparte.
La biroul cu paşapoarte şi celelalte documente vreo 150 de persoane.  Afişe peste tot, pancarte şi camere de luat vederi,  oameni şi oameni cu copii. Aflu în într-un târziu că există o listă întocmită ad-hoc pe o măsuţă, mă înscriu la nr. 43 şi aştept. De fapt toţi aşteptau. Cam 15 minute cel puţin de om şi abia erau la cel de-al 20-lea.
Să vă spun despre copiii mici ce aşteptau cu părinţii pentru pozat, despre răbdarea lor? N-are sens, că bănuiţi ce hărmălaie era. Nici un scaun în toată clădirea, dar nici unul. Copiii obosiţi îşi oboseau părinţii şi mai obosiţi, foamea şi setea mare (că de plecai pierdeai rândul) şi nervii care erau întinşi dar fără să facă zgomot. Un serviciu social, pentru societate dar antisocial fără dar şi poate la modul în care se lucrează.
Nu ştiu care a fost motivul dar azi, deşi mai murmurau câte ceva, oamenii au aşteptat fără vociferări şi scandări. Fără să vrei intri în vorbă cu cei de lângă. Afli poveşti şi expresii nemaiauzite. Auzi fel şi fel de variante de excursii şi drumuri. Unii se lăudau cu caii putere alţii cu puterea cailor. Toţi priveau spre uşa unde scria paşapoarte de parcă acolo era intrarea în grădina raiului.
Un  simpatic cetăţean umblat prin mări şi ţări exclama plin de năduf spunând că în Germania mâncaţi-aş e în altu fel, că ei e mai civilizaţi ca noi. Şi îl poţi contrazice la problema de fond? Nicidecum, că poate la gramatică nemţii n-or fi aşa de pretenţioşi.
Una peste alta azi am venit cu un blog neteologic. Nu m-a răbdat sufletul să nu vă spun cele întâmplate ştiind că deseori şi voi vă loviţi de astfel de probleme, unii chiar mai des decât mine.
Ştiu că românii au o vorbă cu care nu sunt de acord, anume că până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii. Nu e adevărat. Dar e foarte adevărat că în ziua de azi doar cine se înarmează cu răbdarea şi îşi ia ca scut liniştea şi speranţa poate trece cu bine fiecare încercare a zilei trăite. Altfel, fără credinţă, conştiinţă, răbdare şi iertare nu te mănâncă sfinţii, dar te poate lua  gaia cum zicea un cetăţean nerăbdător azi la ghişeul unei bănci.
 p.s Acest blog este constatarea unei zile petrecute la un ghişeu, o zi aproape pierdută.

miercuri, 18 iulie 2012

IEFTIN ŞI BUN



Frumos titlul , nu? Cui nu-i convine să aibă parte de ceva bun şi ieftin totodată când în lumea asta pe unde mergi numai de bani se vorbeşte, de bani şi de lipsa lor mai precis.
Dar la mine altu-i baiul în postare, chiar dacă pe undeva, în cantitate neglijabilă, fac referire şi la partea financiară. Ca atare doresc să vă spun că mi-am făcut o mică surpriză (că uneori ne mai surprindem şi pe noi înşine) şi pe neaşteptate am hotărât o excursie prin ţară. E drept, îmi doream asta de vreo trei ani, dar mereu socoteala de acasă cu cea din târg nu dădea bine deloc. Aşa că într-o dimineaţă la ora patru am dat deşteptarea şi am plecat zicând Dumnezeu cu mila.
La început bun, apoi şi ieftin. În mare viteză pe autostradă am traversat Argeşul şi  la ora 7 dimineaţa deja eram la Cozia unde Liturghia era începută şi biserica plină. Oltul molcom trecea prin spatele mănăstirii după ce un pic mai sus trecuse de Turnu. Întins, întins am lăsat Vâlcea în spate şi am dat piept cu Sibiul. Drumul impecabil, timpul superb peisajele deja schimbate faţă de Muntenia din care am plecat. Casele cu acoperişuri de ţiglă şi specificul zonei m-au delectat în timpul mersului. Plus bisericile turn presărate prin fiecare localitate prin care am trecut.  Iov spunea nu vede, oare, Dumnezeu căile mele şi nu numără El toţi paşii mei? Ba bine că da, zic şi eu. Am trecut prin Sebeş am lăsat Alba Iulia în dreapta şi apoi  din Orăştie spre ţara Haţegului până la Prislop, unde se odihneşte părintele Arsenie Boca. Petroşaniul mi s-a părut prăfuit, nici nu ar avea cum să fie altfel. Numai că defileul Jiului m-a readus gândurile limpezi iar la Lainici am văzut o mănăstire foarte frumoasă. Ciorba de burtă (de gustibus et coloribus……) de la intrarea în Târgu Jiu a fost şi ea binevenită după alergătura nebună prin serpentinele Jiului.  La Polovragi se lucra şi doar altarul de vară şi bolniţa erau de vizitat, dar am văzut ctitoria brâncovenească de la Hurezi (Horezu) plină de pelerini şi de istorie.
Zice psalmistul  îndreaptă picioarele mele în cărările Tale, ca să nu şovăie paşii mei. Evident că nu doar mănăstirile au fost vizate (oricum nu le-am trecut pe toate în postare) în scurta mea excursie, scurtă de vreo 8oo de km. Am văzut drumuri bune, case memoriale, autostrada la care se lucrează, câmpuri roditoare, munţi îmbătrâniţi în frumuseţi ancestrale, câmpuri triste în nelucrarea lor dar şi-n seceta prăfuită a verii, case vechi şi bine îngrijite, mastodonţi diformi ce poartă nume de vile stricând frumuseţea zonelor prin apariţia lor hidoasă, râuri şi pâraie ce trec ce-şi trec liniştite valurile prin pământul acestei ţări ducând cu ele istoria locurilor udate spre marea cea mare.
N-am dat detalii despre nici o locaţie pentru că-s bloguri de specialitate pentru aşa ceva. N-am dat detalii pentru că poate la un moment dat fiecare îşi va dori să viziteze aceste locuri (unii poate au fost de câteva ori până acum). N-am vrut decât să vă spun că titlul postării mele este unul practic şi adevărat.  Excursia a fost ieftină pentru că având câteva  sandvişuri în traistă şi câte o cafea pe la vreo benzinărie n-am mai avut de cheltuit decât pe  benzină (merită când eşti cel puţin 3 inşi în maşină) şi pe cărţile cumpărate prin diversele locaţii vizitate.
Dacă v-am spus despre partea ieftină a excursiei trebuie să vă spun că partea bună a fost liniştea sufletească, limpezirea gândurilor, bucuria de a vedea locuri minunate şi mulţumirea că am reuşit să mă rup de ritmul complicat al vieţii pentru a face  minţii şi sufletului un pic de parte într-o lume mult prea materială.

vineri, 13 iulie 2012

RIDURI, CRĂPĂTURI ŞI FOND DE TEN



Dacă e vreun domeniu la care să nu mă pricep aproape deloc, apăi acela este cel al cosmeticelor, fireşte că la fel de puţin mă pricep la cosmetizare.
Nu ştiu ce-mi veni azi să mă gândesc la fondul de ten în timp ce căram găleţi cu apă pentru a uda pomişorii din grădină, fripţi de arşiţa soarelui şi chinuiţi de strânsoarea pământului fierbinte. Nici măcar nu caut pe net să văd care-i treaba cu fondul de ten, ştiu doar că e în diferite nuanţe şi e folosit pentru a astupa (dacă e corect termenul nu ştiu) eventualele semne lăsate de trecerea timpului, de vremea de-afară ori de alte acţiuni mecanice cu influenţă asupra chipurilor. Nu insist pe idee că oricum habar n-am, după cum spuneam.
Numai că mergând şi privind pământul crăpat de lipsa apei şi ridat de arşiţă, m-am gândit la fondul de ten. Probabil că şi Terrei îi trebuie un corector, că e pământul brăzdat de fel şi fel de agenţi care-i strică frumuseţea cu care a împodobit mii de ani universul. Până şi plantele şi-au schimbat verdele acela de viaţă, zâmbitor, într-un verde trist al acceptării uscăciunii ce prevesteşte uscarea.
Acum vreo lună de zile oamenii ziceau că nu se mai opresc ploile ridicând ochii spre cer şi cerându-I socoteală lui Dumnezeu pentru apa multă. Acum privesc cu ochii stinşi spre pământul care aşteaptă apa pentru a-şi masca rănile, pentru a zâmbi din nou prin verdeaţa plină de viaţă ce a duce bucurie.
Trăind la ţară, am văzut cum apa, acest fond de ten natural şi dătător de viaţă, astupă crăpăturile pământului. Acolo unde curge apă se închid rănile provocate de arsurile soarelui aproape văzând cu ochii, fără să lase cicatrice, fără să lase urme.
La început pământul era acoperit cu apă iar apa este cea care îl curăţă mereu. Fătul stă în pântecele mamei în placentă, iar când se rupe apa se pregăteşte pentru a da piept cu uscăciunea vieţii de aici. Omul (creştinul) din apă şi din duh primeşte naşterea din nou, apa (minim doi litri pe zi) cum se spune la televizor menţine organismul  pe linia de plutire, apa este cea care spală mizeriile zilei de pe corp, de pe corpul cel cu procente multe din apă alcătuit legând ţărâna din noi într-un lut ce nu trebuie să crape, într-un vas ce ţine un suflet ridat şi el, pentru un suflet ce aşteaptă un pic de fond de ten, pe bază de apă dacă există, iar de nu, măcar pe bază de lumină caldă. Zicea Solomon o apă adâncă este sufletul omului, iar omul deştept ştie să o scoată. Frumos spunea, iar la fel de frumos şi Iov care tânjea după lucrul cel aducător de viaţă spunând rădăcina mea se va răsfira pe lângă apă şi roua se va lăsa, noaptea, peste ramurile mele.
No, că am plecat de la fondul de ten şi crăpături şi am ajuns la apa dătătoare de viaţă.  Dar nu-i bai, că dacă la fondul de ten nu mă pricep, iar la cosmetizări nici atât, vream doar să spun că multe-s relele pe lume, dar mai rău e când omul încearcă să acopere cu fond de ten greşeala ce va ieşi până la urmă pe faţa brăzdată de încercările vieţii.
În rest, e nevoie de ploaie, căci altfel truda oamenilor cu mâinile crăpate în arşiţa zilelor lungi de vară ar rămâne pradă uscăciunii, iar lacrimile suferinţelor lor nu pot astupa ridurile bătute de soare, nici ele, şi nici măcar cel mai bun fond de ten din lume asta.

vineri, 6 iulie 2012

PLICTISIT DE MOARTE



Zilele astea am avut pauză de internet. Nu am fost în vacanţă, nu am avut parte de odihnă ci de muncă susţinută aşa cum şade bine omului de la ţară în plină vară. Bine, aş putea spune că am odihnit ochii, am primenit mintea şi am obosit binişor oasele. De altfel, sapa, cositul, greblatul şi udatul îndreaptă excelent oasele ce capătă o anumită formă de la scaunul din faţa monitorului.
Ori nu despre asta voiam să vă vorbesc. Dar cum aveam nevoie de o introducere am zis că-i potrivită cea pe care taman aţi vizualizat-o. Şi cum am învăţat la limba latină un dicton ce-mi place tare, ora et labora, am combinat munca fizică cu gânduri diverse despre viaţă şi moarte (nu e obsesie plictisitoare ci realitate) dând aşadar de lucru şi minţii  spre hrana sufletului în timp ce mâinile-şi vedeau de treabă.
Se întâmplă deseori să fiu prins (nu că-mi displace) în discuţii despre moarte, viaţă, veşnicie, relaţia trup-minte suflet. Şi uneori vorbesc din ştiinţa dobândită prin studiu, alteori din credinţa şi simţirea personală şi chiar din experienţa pastorală. De exemplu la slujbele de înmormântare mi-a fost dat deseori să constat ciudăţenia unei stări de fapt. Anume că deşi moartea trupească este un lucru ce nu ocoleşte pe nimeni, mulţi nu cred, nu conştientizează această mutare - zic ca trecere prin credinţă într-o stare de veşnicie - asta după ce o viaţa trăită pe-aici de fapt se uită a fi trăită. Nu am cum să cred doar în existenţa unei vieţi  în trup. Dacă era aşa probabil că trăiam ca animalele(ne comportăm ca ele uneori) într-o linişte firească fără perspectiva zilei de mâine, fără dorinţă, fără speranţă. Doar hrana ori rumegatul, dormitul şi munca.
Părintele Arsenie Boca face o comparaţie superbă a credinţei în veşnicia sufletului, chiar dacă trupul refuză să creadă acest lucru. El spune că nu-i poţi cere omidei să zboare pentru că nu va crede că poate face asta; dar va zbura totuşi când va ajunge fluture.
Hristos a făcut trei învieri aici pe pământ. Una în casa lui Iair, imediat după moartea fiicei sale de 12 ani; o înviere a fiului văduvei din Nain, în ziua înmormântării, la ieşirea din oraş; o înviere, a lui Lazăr, la 4 zile după moarte când deja întrase în putrefacţie. Toate aceste învieri nu au fost o oprire definitivă a morţii, căci cei trei au murit din nou la vremea cuvenită. A fost doar o lecţie pentru a încredinţa pe cei ce nu credeau în posibilitatea învierii, a vieţii veşnice. Biblia spune Dumnezeu deci nu este Dumnezeu al morţilor, ci al viilor, căci toţi trăiesc în El. (Luca 20-38) Asta chiar dacă trupul nu-şi mai găseşte folosinţă decât după învierea ce de obşte.  La slujba de înmormântare se spune dar el (omul) călcând cuvântul poruncii Tale şi nepăzind chipul Tău, de care era învrednicit – pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte – din iubire de oameni, ca un Dumnezeu al părinţilor noştri ai poruncit amestecului şi împreunării acesteia şi acestei negrăite legături a Ta – prin vrerea Ta cea dumnezeiască – să se desfacă şi să se risipească, pentru ca sufletul să meargă acolo de unde fiinţă şia luat, până la obşteasca înviere, iar trupul să se desfacă în cele dintru care a fost alcătuit. Moartea trupului reprezintă aşadar oprirea răutăţii, a posibilităţii ca ea să se manifeste continuu.
Eee, n-aş  vrea să credeţi că doar asta fac când muncesc, că mai fluier şi eu şi mai cânt ca orice om ori ascult o muzică bună. Numa’ că-s momente când trebuie să-ţi mai aduci aminte şi de lucrurile ce uneori nu-s luate în seamă din cauza faptului că uneori/deseori doar ne facem că trăim.
În rest, îndreptat la oase şi odihnit la minte, mulţumesc lui Dumnezeu că sunt sănătos şi că în fiecare zi îmi aduc aminte de moarte pentru a nu uita că trebuie să trăiesc mergând pe cărările vieţii pentru a putea apoi zbura printre razele de lumină ale universului.
p.s Dacă citirea blogului v-a plictisit de moarte nu-i musai să comentaţi.