joi, 28 iunie 2012

FLOAREA RUŞINII



Zilele trecute în timp ce coseam prin curtea bisericii am asistat la un mică discuţie, aprinsă chiar, între o mamă al cărei copil a fost bruscat la gârlă de un altul mai mare, iar acesta, cel mare desigur,  nu părea a se simţi ruşinat deloc la cuvintele de mustrare şi grijă a femeii ce dorea să afle motivul pentru care fiul ei era ţinut forţat cu capul în apă.
După încetarea ostilităţilor, soldate cu fuga ruşinoasă a celui împricinat, o femeie mai în vârstă ce asistase şi ea la discuţie a zis: asta se întâmplă dacă floarea ruşinii nu mai are decât puţin roşu în ea. Că înainte, spunea ea, era mult roşu în floare şi doar puţin alb pe marginea florii.
Eu am picat câteva secunde pe gânduri şi am întrebat repede (că uneori curiozitatea este bună, dar nu mereu) ce-i cu această floare a ruşinii, că n-am auzit de ea. Eeee  părinţele, zice ea, eşti tânăr şi de aia nu ştii. Pe timpul meu (adică în urmă cu vreo 60-70 de ani) era o floare care se numea floare ruşinii şi creştea peste tot. Era roşie în mijloc cu puţin alb pe margine, floricele mici şi dese. E şi azi pe câmp, dar a mai rămas doar un pic de roşu în mijloc şi e albă toată. Bătrânii ziceau că de ce se împuţinează ruşinea între oameni, de aia se va albi până ce nu va mai exista pic de ruşinare.
Atât mi-a trebuit şi cum am ajuns acasă am intrat la calculator să văd ce e cu floarea asta, dacă o cunosc cumva. Şi am aflat-o în fotografii. O ştiu de pe câmp, dar eu o ştiu doar cu puţin roşu. Plus că nu ştiam cum i se spune în popor, catalogând-o drept bălărie alături de altele cărora nu le ştiu numele.
Vedeţi, ruşinea poate fi ori un sentiment de jenă ce vine în urma unei greşeli, poate fi umilinţă şi dezonoare, poate fi modestie sau timiditate. Şi cum în fiecare postare încerc să privesc lucrurile un pic şi prin prisma credinţei, prin cuvântul Scripturii,  am găsit un verset ce spune că este ruşine care aduce păcat şi este ruşine care aduce mărire şi har. Fără îndoială că ruşinea ce aduce păcatul este de fapt neruşinarea, obrăznicia ori aroganţa cu care spunem şi săvârşim anumite lucruri. Această stare de neruşinare vine în momentele de supărare, de pierdere a unor lucruri ce aduc atingere vieţii noastre, dar care stare, nu este una ce ne caracterizează, ci doar una de moment. Timpul ameliorează această stare şi conştiinţa scoate la înaintare ruşinea care aduce har, ruşinea ca părere de rău pentru momentele de neruşinare, ruşine ce o mărturisim celor din jur, mai apropiaţi, sau chiar la spovedanie (deşi e destul de greu, tot din ruşine, dar cea a sfielii de această dată). De altfel Scriptura zice:  nu-ţi fie ruşine a mărturisi păcatele tale şi nu sta împotriva curgerii râului.
De la ruşinea goliciunii în care i-a adus păcatul pe primii oameni, trecând pe la domnitorul ce nu s-a sfiit să spele prin sărutare  obrazul ruşinat a lui Moş Ioan Roată, ajungem în zilele noastre unde, latinescul naturalia non sunt turpia (lucrurile naturale nu sunt ruşinoase), a fost împins la extrem, la o neruşinare căreia i se dă conotaţii de normalitate, frizând adevărul. Şi adevărului, după cum am auzit şi eu, de un singur lucru îi este ruşine, să se ascundă.
Nu ştiu ce să zic, poate că în fiecare casă ar trebui să existe un ghiveci cu floarea ruşinii, aşa, ca un barometru la care să privim atunci când nu putem privi în ochii celor din jur, nu putem privi în oglindă sau spre cer.
Mare ţi-e grădina Doamne, a exclamat mama copilului ce pătimise din cauza derbedeului neruşinat.

19 comentarii:

  1. Stiu povestea cu floarea rusinii de cand eram copil si ne mancau degetele sa rupem mijlocul rosu al florii, iar batranele satului ne "besteleau" ca nu o sa mai ramana rusine in lume...
    Se pare ca mai e o rusine care merge impreuna cu bunul simt. Dar cum bunul simt e pe cale de disparitie dispare si rusinea. Ambele fiind inlocuite de tupeu, aroganta sau mai simplu prostie ridicata la rang de cinste.
    Poate generatiile de dupa noi vor "inrosi" iar alba floare...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Greu de spus Corina. Generaţiile trecute aveau mai puţină şcoală şi mai multă înţelepciune. Azi educaţia nu oferă şi răspunsuri pentru cele ce vin din interior spre exterior. Aceste lucruri se "predau" la şcoala vieţii, la cursurile de conştiinţă.

      Ștergere
  2. Floarea aceasta la noi se numea "ruşinea fetei", şi aşa se spunea: că acel roşu de pe ea va dispărea cu totul când fetele nu vor mai avea ruşine. Eu o arăt copiilor, încă mai are roşi pe ea. Şi povestea ei impresionează şi astăzi pe copii, la fel cum ne impresiona pe noi şi încă ne impresionează.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Aşa e Laura. Rămânem impresionaţi de povestea ei şi vedem cum an de an se schimbă proporţia culorilor. Numai că această floare, ce-şi găseşte în interiorul nostru un corespondent în conştiinţa lucrătoare, este deseori înlocuită cu clone aduse de civilizaţie. Dacă ar avea copiii de azi puterea a restabili gândirea bunicilor noştri, ce bine le-ar prinde în viaţă.

      Ștergere
  3. S.M.
    Părinte, trecînd peste floarea/planta cu pricina, aș vrea să spun că eu încă mai am sentimentul acesta al vinovăției, al rușinii , în fața Celui De Sus, că încă nu sunt în stare să fac atât bine cât aș vrea, și pentru că încă fac multe păcate! Am înțeles mesajul transmis,aș vrea să nu mai fim atât de plini de sine, și să ne mai plecăm frunțile cu umilință în fața lui Dumnezeu!
    S.M.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Păi sentimentul de ruşine/vinovăţie reprezintă primul pas în redresarea noastră. Nu trebuie să ne culpabilizăm până la habotnicie ci trebuie doar să privim corect acţiunile ori faptele noastre.
      Dumnezeu nu se supără pe noi pentru că greşim ci pentru că nu ne dorim îndreptarea.

      Ștergere
  4. Nu ştiam de-o astfel de floare, prin zona noastră n-a circulat legenda ei.
    Într-adevăr, în vremea noastră să ai ruşine e anacronic şi învechit, zilnic vedem scene lipsite de pudoare şi de cel mai elementar bun simţ şi-i auzim pe unii şi pe alţii convingându-ne de normalitatea lor...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Poate că este şi la voi Mariana, dar îi spune în alt fel. Înţeleg că-i peste tot prin ţară. Există şi floarea şi lipsa de ruşine deopotrivă. Noi trebuie să cultivăm cuvântul bun şi flori de fapte curate pentru a nu ne face de ruşine înaintea Judecătorului cel drept.

      Ștergere
  5. Si eu o cunosc de cand eram mica tot ca si rusinea fetelor. Dar de mai bine de 20 de ani de cand o stiu eu cel putin, tot alba e toata si cu foarte putin rosu. Si mie imi povestea bunica ca atunci cand era ea tanara, floarea avea doar marginile albe.
    E probabil un mister al naturii.

    RăspundețiȘtergere
  6. Copilarind undeva prin inima Baraganului, si avand alaturi o batrinica fara varsta parca in persoana doamnei Dumitrescu ce venea la noi la tara in vizita mai ales vara, imi amintesc constant vorbele ei despre aceasta floare la care ne holbam minute-n sir si ce n-o mai gasesc nicaieri, dar care mi-ramas intiparita-n memorie alaturi de vorbele ei despre momentul in care rosul o sa dispara de tot iar rusinea nu o vom mai regasi nicaieri...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu am găsit-o şi în această vară. Anul trecut am găsit numai din cele fără pic de roşu. Anul acesta am găsit câteva aşa cum le ştiam din copilărie, chiar am zis să le fac fotografii. Cred că doar săptămâna asta mai stau înflorite. :)

      Ștergere
  7. Daucus Carota, o floare ce semnifica gradul de bun simț al oamenilor de odinioară, cu trecerea timpului floarea s-a albit în proporție de 98% semnificând lipsa rușinii din ziua de astăzi. Din păcate omul modern cu îndrăzneala lui şi având prea multe posibilităţi, uită de ,,ruşine,,.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Melinda, bag seama că explicaţia dată de bătrânii noştri are un spectru mai larg, căci din ce citesc în comentariul tău, aproape că explicaţia este ştiinţifică, chit că totul este mitologie. Biologic vorbind, clar, ceva s-a întâmplat, căci iată, înainte a fost mai mult roşie.

      Ștergere
  8. Denumirea stiintifica: Daucus carota.
    Denumiri populare: morcovul campului, rusinea fetei.

    Morcovul salbatic este o planta cu dezvoltare anuala, remarcandu-se prin radacina sa pivotanta, suculenta, de culoare galbena. Uneori, aceasta specie de morcov are o dezvoltare perena. Tulpina - cu o inaltime de pana la 80 cm - este rezistenta, ramificata si acoperita de perisori. Ramificatiile apar in partea superioara a tulpinii.

    Frunzele au un contur triunghiular sau ovoid. Morcovul salbatic infloreste din iunie si pana in septembrie. Inflorescenta este sub forma de umbela. Acest morcov creste in toate zonele tarii noastre. Face parte din familia umbeliferelor.

    Pentru uz medicinal se recolteaza radacina si semintele, uneori florile si frunzele.

    Substante active importante: vitaminele A, B si C, uleiuri volatile, pectine, bactericide.

    RăspundețiȘtergere
  9. E prima dată când aud despre floarea asta și nici nu o recunosc deși cunosc aproape toate florile de câmp.
    Cât despre rușine, o găsim tot mai rar.
    O seara bună, Padre!

    RăspundețiȘtergere
  10. Cu sau fara floare, din pacate rusinea a cam pierit si nici sanse de revenire nu exista,mai repede face mijlocul rosu morcovul decit sa mai fie rusine .Noapte buna parinte

    RăspundețiȘtergere
  11. E, taică părinte,
    Nu mai sunt copii ce au fost odată, dar nici părinții ce au fost cândva!
    Raluca,
    :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Lasă, că am să te văd când vei fi părinte, căci cu copilăria văd că deja nu mai cochetezi.
      Ştiu că timpurile au schimbat oamenii, dar tot mai sper ca vremea copilăriei, această stare specială, să nu dispară niciodată.

      Ștergere
  12. I like the helpful information you provide in your articles.
    I'll bookmark your blog and check again here regularly.
    I am quite sure I will learn many new stuff right here!
    Good luck for the next!

    RăspundețiȘtergere