joi, 28 iunie 2012

FLOAREA RUŞINII



Zilele trecute în timp ce coseam prin curtea bisericii am asistat la un mică discuţie, aprinsă chiar, între o mamă al cărei copil a fost bruscat la gârlă de un altul mai mare, iar acesta, cel mare desigur,  nu părea a se simţi ruşinat deloc la cuvintele de mustrare şi grijă a femeii ce dorea să afle motivul pentru care fiul ei era ţinut forţat cu capul în apă.
După încetarea ostilităţilor, soldate cu fuga ruşinoasă a celui împricinat, o femeie mai în vârstă ce asistase şi ea la discuţie a zis: asta se întâmplă dacă floarea ruşinii nu mai are decât puţin roşu în ea. Că înainte, spunea ea, era mult roşu în floare şi doar puţin alb pe marginea florii.
Eu am picat câteva secunde pe gânduri şi am întrebat repede (că uneori curiozitatea este bună, dar nu mereu) ce-i cu această floare a ruşinii, că n-am auzit de ea. Eeee  părinţele, zice ea, eşti tânăr şi de aia nu ştii. Pe timpul meu (adică în urmă cu vreo 60-70 de ani) era o floare care se numea floare ruşinii şi creştea peste tot. Era roşie în mijloc cu puţin alb pe margine, floricele mici şi dese. E şi azi pe câmp, dar a mai rămas doar un pic de roşu în mijloc şi e albă toată. Bătrânii ziceau că de ce se împuţinează ruşinea între oameni, de aia se va albi până ce nu va mai exista pic de ruşinare.
Atât mi-a trebuit şi cum am ajuns acasă am intrat la calculator să văd ce e cu floarea asta, dacă o cunosc cumva. Şi am aflat-o în fotografii. O ştiu de pe câmp, dar eu o ştiu doar cu puţin roşu. Plus că nu ştiam cum i se spune în popor, catalogând-o drept bălărie alături de altele cărora nu le ştiu numele.
Vedeţi, ruşinea poate fi ori un sentiment de jenă ce vine în urma unei greşeli, poate fi umilinţă şi dezonoare, poate fi modestie sau timiditate. Şi cum în fiecare postare încerc să privesc lucrurile un pic şi prin prisma credinţei, prin cuvântul Scripturii,  am găsit un verset ce spune că este ruşine care aduce păcat şi este ruşine care aduce mărire şi har. Fără îndoială că ruşinea ce aduce păcatul este de fapt neruşinarea, obrăznicia ori aroganţa cu care spunem şi săvârşim anumite lucruri. Această stare de neruşinare vine în momentele de supărare, de pierdere a unor lucruri ce aduc atingere vieţii noastre, dar care stare, nu este una ce ne caracterizează, ci doar una de moment. Timpul ameliorează această stare şi conştiinţa scoate la înaintare ruşinea care aduce har, ruşinea ca părere de rău pentru momentele de neruşinare, ruşine ce o mărturisim celor din jur, mai apropiaţi, sau chiar la spovedanie (deşi e destul de greu, tot din ruşine, dar cea a sfielii de această dată). De altfel Scriptura zice:  nu-ţi fie ruşine a mărturisi păcatele tale şi nu sta împotriva curgerii râului.
De la ruşinea goliciunii în care i-a adus păcatul pe primii oameni, trecând pe la domnitorul ce nu s-a sfiit să spele prin sărutare  obrazul ruşinat a lui Moş Ioan Roată, ajungem în zilele noastre unde, latinescul naturalia non sunt turpia (lucrurile naturale nu sunt ruşinoase), a fost împins la extrem, la o neruşinare căreia i se dă conotaţii de normalitate, frizând adevărul. Şi adevărului, după cum am auzit şi eu, de un singur lucru îi este ruşine, să se ascundă.
Nu ştiu ce să zic, poate că în fiecare casă ar trebui să existe un ghiveci cu floarea ruşinii, aşa, ca un barometru la care să privim atunci când nu putem privi în ochii celor din jur, nu putem privi în oglindă sau spre cer.
Mare ţi-e grădina Doamne, a exclamat mama copilului ce pătimise din cauza derbedeului neruşinat.

luni, 25 iunie 2012

SARE ŞI PIPER


Azi am fost în contradicţie de gânduri. Pe de o parte aş fi vrut să scriu despre moarte(dar despre ea am mai vorbit ) iar pe de altă parte am zis să scriu despre glume, aşa din punct de vedere creştin. Nu că n-ar exista şi glume mortale, da’ nu-s chiar domeniul meu de activitate şi am zis că o combinaţie nereuşită ar strica fasonul postării. Aşa că azi merg pe zâmbet.
Deseori am fost întrebat dacă e păcat să glumeşti, să spui bancuri ori să faci farse. De parcă se terminaseră păcatele de pe faţa pământului şi rămăseseră glumele. Şi deşi am răspuns fiecărui interlocutor în parte, am zic că e bine să şi scriu despre asta.
Fără discuţie că o parte din gândurile pe care eu le scriu aici vă sunt cunoscute. Unii faceţi aceste lucruri din fire(mă refer la partea bună a lucrurilor), alţii pentru că aşa aţi primit de la părinţi ori prin propria educaţie şi experienţă de viaţă. Deşi uneori, mai ales în anonimatul virtualului, unii mai au scăpări necontrolate şi nedemne de statutul unei conştiinţe lucrătoare.
Dar să las umplutura vorbelor şi să trec la subiect. Aşadar vorbim despre glume şi veselie. Ori trebuie să spunem că glumele izvorâte din inima veselă şi bine dispusă ce nu deranjează pe nimeni, ce aduc bucurie, comuniune prietenească şi îndepărtează grimasele anumitor gânduri şi suferinţe sunt chiar binevenite. Cum spune şi psalmistul o inimă veselă înseninează faţa, iar când inima e tristă şi duhul e fără de curaj; o  inimă veselă este un leac minunat, pe când un duh fără curaj usucă oasele.
Numai că e o problemă. Nu toată lumea are înţelepciunea de a cântări greutatea unei glume în inima şi mintea celui ce o ascultă. Şi atunci când se depăşeşte măsura efectul poate fi invers celui de bucurie. Zic asta pentru că mulţi mizează pe glumele porcoase şi excesiv sărate şi piperate crezând că pot fi universal gustate de toată lumea. Ori apostolul Pavel spune că nu trebuie să spunem nici vorbe de ruşine, nici vorbe nebuneşti, nici glume care nu se cuvin iar asta pentru că ele pot aduce amărăciune şi supărare, mânie, izbucnire şi defăimare.
Evident ă trăim într-o lume în care partea vizuală şi de audiţie este la un nivel foarte ridicat. Numai că la un moment dat, giumbuşlucurile imorale  tendenţios condimentate cu substraturi uleioase, depăşesc măsura gustului. Căci un condiment pus în exces strică gustul mâncării, iar o glumă slabă nu poate fi dreasă numai dacă pui peste ea oareşce înţelesuri, pentru că-ţi lasă un gust amar ce îndepărtează bruma de zâmbet iniţial.
În viaţa de zi cu zi, în special cu prietenii, folosim glume bune şi facem farse nevinovate ce aduc un strop de voioşie într-o mare de încruntare generală. În lumea virtuală administratorii de site-uri au mers mai departe şi au creat diverşi smiley  ce simbolizează zâmbetul, râsul, hohotul de râs, hăhăitul şi râsul manifestat prin tăvălirea pe jos. Tot în viaţa de zi cu zi, dar şi în lumea virtuală, găsim deseori şi glume nesărate, mojicii şi insinuări ce nu-şi au locul, expresii şi gânduri ce numai zâmbet nu ne pot aduce pe chipuri.
Răspund în ultima parte la o altă întrebare primită de la un copil. El m-a întrebat într-o zi, privind la icoana predicii de pe munte, dacă Dumnezeu zâmbeşte. Şi am zâmbit la întrebarea lui. Cred că da. De fapt cred că lumina divină are şi acest atribut, căci poate fi un zâmbet pe care Dumnezeu ni-l trimite călduros. Lumina nu este o stare de posomorâre ci de bucurie. Iar dacă glumele noastre aduc lumină pe chipurile celor cu care comunicăm, dacă aduc senin în inima lor, atunci nu pot fi socotite păcat.

sâmbătă, 23 iunie 2012

TESTAMENT



Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deşi port rănile păcatelor; miluieşte zidirea Ta, Stăpâne, şi o curăţeşte cu îndurarea Ta şi moştenirea cea dorită dăruieşte-mi, făcându-mă pe mine iarăşi cetăţean al raiului.” (stihiră din slujba înmormântării)
Deseori am auzit vorbindu-se în diferite locaţii şi în diverse situaţii despre testament, despre ceea ce în formă juridică autentificată ori doar olografă câte cineva lasă urmaşilor ori posterităţii bunurile dobândite într-o formă sau alta în timpul vieţuirii pe aici, pe pământ.
Într-un fel, la un moment dat, poate că fiecare om se gândeşte la ce se va întâmpla cu cele strânse după ce-i va sosi ceasul trecerii către veşnicie, către forma de existenţă ce nu mai presupune forma materială ci doar pe cea spirituală, destul de neglijată de altfel cât trăim în forma fizică.
Istoria ne-a arătat că de-a lungul timpului au fost oameni care şi-au dorit cu ardoare dusă până la extrem, la obsesie şi nebunie, să fie veneraţi după moarte. Şi-au dorit să nu-i uite oamenii pentru că frica morţii şi a nesiguranţei ori necredinţei în viaţa veşnică le-a întipărit în minte că doar aici vor exista prin cele lăsate posterităţii. Ori până şi cele mai megalomane edificii create de unii pentru a nu fi uitaţi au fost la un moment dat făcute una cu pământul de trecerea timpului.
Deci ce lăsăm în urma noastră? Ori ce ar trebui să lăsăm, mai bine spus. Părerile sunt diverse. Unii îşi întocmesc testamente riguroase, catalogând fiecare bun pentru fiecare moştenitor, crezând că n u vor fi uitaţi. Foarte fals sentimentul. Odată cheltuită averea se uită şi numele. Şi vă spun asta eu care, trecând prin cimitir deseori, văd pe cruci ori monumentele funerare cuvintele nu te vom uita niciodată. Adică abia mai văd cuvintele, pentru că sunt aşa de murdare şi acoperite de muşchi de pământ încât îmi dau seama că averea s-a risipit de mult timp, iar niciodată şi-a schimbat înţelesul. Ar fi mers spus nu te vom uita până nu vom termina bănuţii.
Unele testamente sunt deosebite. Arghezi are unul foarte frumos, bănuiesc că-l ştiţi; iar Ienăchiţă Văcărescu lasă unul care nu este luat în seamă decât de ziua naţională ori la vreo sărbătoare în care ne aducem aminte de românismul nostru. Deosebită mi s-a părut cererea lui Alexandru Macedon, căci a cerut ca la moartea sa să-i fie găurit coşciugul pentru a-i fi scoase afară palmele. De ce? Pentru ca lumea întreagă să vadă că el, împăratul, nu a plecat cu nimic de-aici, că de fapt tot ceea ce strânge omul nu e  al său şi implicit nici al urmaşilor, căci nici ei nu sunt nemuritori(în forma fizică).
Cela ce cu mâna Ta dintru nefiinţă m-ai zidit şi cu chipul Tău cel dumnezeiesc m-ai cinstit, iar pentru călcarea poruncii iarăşi m-ai întors în pământ din carele am fost luat, la Cel după asemănare mă ridică şi cu frumuseţea cea dintâi iarăşi împodobindu-mă.”(stihiră la slujba înmormântării)
Teoretic  cele adunate de noi în această lume ar trebui să le dăm Celui de la care le-am primit. Aici vorbesc din punct de vedere creştin. În definitiv, dacă am venit goi şi plecăm goi(hainele de înmormântare sunt irelevante) înseamnă că toate cele de care ne-am bucurat pe-aici ne-au fost încredinţate doar pentru a ne folosi de ele, de ale utiliza în desăvârşirea noastră, în şlefuirea noastră pentru a reprimi starea dintâi, paradisul. La Liturghie spunem ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate, acea recunoaştere şi recunoştinţă pentru toate cele primite, conştientizând totodată că e mult mai bine aşa, că nu suntem stăpâni a celor pe care le administrăm ci doar utilizatori vremelnici.
În definitiv, dacă putem lăsa ceva posterităţii, putem lăsa ceva într-o formă neperisabilă. Putem lăsa într-o formă olografă scrisă în inimile celor pe care i-am cunoscut, într-o formă ce nu trebuie autentificată de nici o autoritate lumească, într-o formă ce poate fi dusă şi în veşnicie. Probabil că e mult de lucru la acest capitol, căci puţini sunt cei care se pricep a scrie în inimi cu literele ce pot fi citite chiar şi în veşnicie.  De ce? Pentru că e  un alfabet ce se transmite pe cale sufletească.

joi, 21 iunie 2012

LUMINI ŞI UMBRE



Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult! Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona.” Matei VI, 22-24
Îmi plac mult aceste cuvinte ale Scripturii. Mai ales dacă înţelegem prin cuvântul trup însăşi viaţa. Asta înseamnă că ochiul este luminătorul vieţii, iar ochiul este conştiinţa ce la rându-i ar trebui să se lase luminată şi iluminată de lumina ce nu poate fi măsurată de nici un instrument al lumii acesteia.
Altfel spus, luminătorul vieţii este conştiinţa; de va fi conştiinţa curată, toată viaţa va fi luminată. Iar de conştiinţa va fi rea, toată viaţa va fi întunecată. O conştiinţă întunecată poate îmbracă în beznă o viaţă întreagă, mai ales când omul încearcă să slujească la doi stăpâni.
În momentul în care oamenii au ales aproape la unison să închidă ochii la vederea Adevărului s-a făcut întuneric trei ceasuri făcând să se cutremure pământul din care au ieşit trupurile celor ce căutau lumina. Evanghelistul Ioan spune că „Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El.” Ceea ce înseamnă că cei care aleg întunericul, cei ce aleg orbirea lui mamona, sclipitoare de altfel, nu vor avea parte de lumina cea neapropiată. Zicând asta merg cu gândul la primii oameni, la starea paradisiacă. Acolo se trăia în lumina lină a sfintei slave cereşti. Numai că sclipirea falsă a luminii demonice a întunecat privirea protopărinţilor noştri Adam şi Eva, lumina demonică le-a umbrit lumina divină şi au văzut apoi cu ochii lor goliciunea cu care s-au îmbrăcat, dezbrăcându-se prin propria lor alegere de haina luminii celei dintâi. Deja ochiul lor, conştiinţa lor, i-a îndepărtat de Dumnezeu, căci s-au ascuns.
Într-un fel, inversul acestei situaţii s-a petrecut pe drumul Damascului când, cel ce credea că le vede bine pe toate, Saul din Tars, orbit de lumina divină a putut vedea cu adevărat lucrarea conştiinţei. Orbirea de moment i-a luminat drumul spre un apostolat ce l-a dus spre primirea luminii veşnice, cum însuşi le spune colosenilor „mulţumind cu bucurie Tatălui celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moştenirea sfinţilor, întru lumină.”
A alege între Dumnezeu şi mamona înseamnă a alege între lumină şi întuneric. Dacă am privi astronomic, geografic mintea noastră, o putea-o  percepe ca pe un glob cu două emisfere. Evident că într-una este lumină şi în cealaltă întuneric. Numai că această stare de întuneric provizoriu nu trebuie să fie lucrătoare, ci nelucrătoare. Căci lucrul nostru trebuie să-l săvârşim cât este lumină, iar întunericul ce vine peste noi să-l prelucrăm în odihna aşteptândă a răsăritului, a începutului de viaţă.
Din nefericire, constatăm cu mâhnire, se întâmplă tot mai des să vedem conştiinţe orbite de nesiguranţă şi disperare, de alegeri greşite în momente în care întunericul luminează fals şi distruge lumina din om, transformându-l pe acesta în umbră rece, lăsându-l  gol şi golit de simţuri, de bune dorinţe, de speranţă, de iubire.
Ne-au fost lăsaţi ochii trupului să vedem lucrarea Lui şi să vedem lucrarea noastră. Mai presus de privirea ochilor noştri avem privirea conştiinţei noastre. Ochii trupului se curăţă prin lacrimi de amărăciune sau bucurie, prin lacrimi de durere, prin clipiri ce numără clipele în care fiecare privire caută o rază de lumină. Ochii minţii, conştiinţa ce luminează sufletul, trebuie să-şi cureţe retina trăirilor şi alegerilor interiore alegând adevărata lumină, cea care-şi are izvorul în iubirea vieţii.

miercuri, 13 iunie 2012

DOUĂ VICII



Şi a zis Iisus (după înviere)lui Simon-Petru: Simone, fiul lui Iona,  Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia? El I-a răspuns: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Zis-a lui: Paşte mieluşeii Mei.
Iisus i-a zis iarăşi, a doua oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? El I-a zis: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Zis-a Iisus lui: Păstoreşte oile Mele.
Iisus i-a zis a treia oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? Petru s-a întristat, că i-a zis a treia oară: Mă iubeşti? şi I-a zis: Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc. Iisus i-a zis: Paşte oile Mele.”
Poate că textul scripturistic a fost prea lung, dar e atât de frumos şi de grăitor încât nu mergea ciuntit nicicum. Discuţia avută de Mântuitorul cu Petru după înviere reprezintă un model de iertare şi iubire. Asta chiar dacă Petru s-a mâhnit la a treia întrebare. Şi asta pentru că i-a adus aminte de lepădarea de dinaintea răstignirii. Hristos l-a mustrat cu iubire, ca un adevărat prieten.
Iertarea şi iubirea ce vin în urma unei greşeli ar trebui să reprezinte superioritatea omului faţă de celelalte vieţuitoare ale pământului. Mai ales că avem pildă pe însăşi Mântuitorul care iartă pe cei ce-l răstignesc, iartă pe tâlharul ce-şi recunoaşte păcatele, iartă pe Petru cel ce se lepădase.
De fapt când iubeşti pe cineva (şi aici exclud din start iubirea trupească, erosul) îl iubeşti şi accepţi cu toate defectele. Altfel, poate fi cineva plin de calităţi şi virtuţi, că dacă nu vrei să iubeşti ori să ierţi nu dai dovadă de cele spuse de apostolul Pavel ce zice că "dragostea rabdă îndelung, dragostea este plină de bunătate, dragostea nu ştie de pizmă, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu pune la socoteală răul, nu se bucură de nedreptate, se bucură de adevăr, dragostea toate le suferă, dragostea toate le crede, dragostea e plină de nădejde, dragostea toate le rabdă, dragostea nu cade niciodată" (I Corinteni 13, 4-8)
Rugăciunea domnească Tatăl Nostru, ştiută de aproape toţi creştinii, spune la un moment dat şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Evident că cel ce rosteşte mecanic aceste cuvinte nu percepe mesajul transmis, nu simte că iertarea este o stare a sufletului. Fără iertare sufletul este cuprins de rugină, fără iubire (repet, nu fizică) îşi pierde strălucirea.
Evident că iertarea nu poate schimba trecutul, dar poate pregăti viitorul. Într-un fel putem spune că e omeneşte să greşeşti dar e dumnezeieşte să ierţi şi să iubeşti pe cel ce l-ai iertat. Iertarea şi iubirea sunt atribute ale oamenilor puternici, sunt o imitare a unei stări divine cu care rar ne putem întâlni.
De aceea Hristos le spune apostolilor că întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.
Iertarea şi iubirea sunt virtuţi ce se prind greu de sufletele oamenilor, dar când devin vicii, când nu poţi trăi fără ele, răspândesc lumină şi linişte peste tot.

miercuri, 6 iunie 2012

TĂCERE



„……vreme este să taci şi vreme să grăieşti” Ecclesiastul III
Foc este şi limba, lume a fărădelegii! Limba îşi are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei. Limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul.” Iacov III, 6-10
Tare mult îmi plac aceste rânduri scripturistice. Recunosc, sunt genul de om care vorbeşte mult. Uneori vorbesc prea mult, devenind obositor pentru cei din jur. Iar partea mai rea este că nu de fiecare dată vorba este ziditoare. Căci mintea lucrează pe cele ale lumii şi vorba rosteşte lucrarea minţii. Iar de multe ori această lucrare este dăunătoare, căci lucrează din aprinderea simţirilor trupeşti. Amintiţi-vă de Petru care cu iuţime i-a promis Mântuitorului că îl va urma până la moarte. Cu aceeaşi iuţime s-a şi lepădat de trei ori, chiar cu blestem. E drept, apoi, a plâns cu amar.
Unele lucruri în viaţă pot fi evitate prin înfrânarea limbii. Că nu degeaba se spune că tăcerea  e de aur. Dar acest aur nu e la îndemâna oricui, căci cine ştie să-şi păstreze tăcerea conştiinţei în cunoştinţă şi cu bună pricepere  îşi păstrează prietenii şi se apără de duşmani. Fireşte că tăcerea osânditoare a lui Hristos în faţa lui Pilat a făcut mai mult decât o mie de cuvinte. Dar cine are această tărie a tăcerii vorbitoare înaintea semenilor? Puţini sunt cei care ştiu să tacă, să evite războiul declaraţiilor, să potolească puhoaiele  de nestăvilit a gândurilor tulburi ce se revarsă deseori peste câmpiile liniştite ale sufletului.
La Iaşi există o cameră a tăcerii, o cameră fonică unde se spune că nu poţi rezista mai mult de 15 minute. Liniştea este aproape de perfecţiune. Îţi poţi auzi sângele curgând prin vene, bătăile inimii şi mai mult ca sigur gândurile. Într-o lume unde gălăgia este normalitate tăcerea este socotită o boală, iar asta pentru că puţini sunt cei care ştiu să asculte tăcerea.
Apoi, cred că mai avem de învăţat cum este cu tăcerea interioară, căci de multe chiar în interiorul nostru e gălăgie. Trebuie să învăţăm să ne ascultăm pe noi înşine, să vorbim prin tăcere, fără de cuvintele ce uneori ne pot osândi. Şi mai zic că tăcerea poate înceta doar când oferi iertarea, când spui adevărul, când strigi după ajutor.
Pentru azi am vorbit destul. De aceea închei cu cuvintele psalmistului ce zice frumos  „pune  Doamne pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele”.

marți, 5 iunie 2012

IDENTITATEA



Cine zic oamenii că sunt Eu? O întrebare pe care Hristos o adresează la un moment dat apostolilor săi pentru a afla percepţia celor din jur. Răspunsurile au fost variate, căci mulţi dintre oameni îl considerau a fi Ioan, alţii Ilie, alţii Ieremia proorocul. Dar voi cine ziceţi că sunt Eu? Întrebare directă, pentru cercul restrâns al apostolilor. Petru a zis Tu eşti Hristos Fiul lui Dumnezeu celui viu!
Am plecat de la această discuţie scripturistică pentru că din ce în ce mai des remarc că sunt semeni de-ai noştri care nu-şi asumă identitatea. Şi nu vorbesc aici de o criză de identitate în sensul celor la care se referă Freud ori Erik Erikson. Mă refer la faptul că de cele mai multe ori încearcă să înăbuşe identitatea iniţială cu surogate ori identităţi ce dau bine la public în loc să-şi asume propriile însuşiri. Şi de aici apar o grămadă de probleme pe care nu vreau să le dezvolt, că-s alţii mai buni în acest domeniu.
Conform Wikipedia tot ceea ce face ca o entitate să fie definibilă și recognoscibilă reprezintă identitatea respectivei entităţi ori cum ar spune logica, un obiect este același cu sine însuși. Dicţionarul vine şi el şi ne spune că  identitatea este însușirea a ceea ce este identic. ◊ asemănare, similitudine perfectă.; ansamblu de date prin care se identifică o persoană.
Criza de identitate, lipsa asumării adevăratei identităţi creează probleme în sensul vieţii. De multe ori oamenii nu se mai regăsesc în ei înşişi ci în avatarele lor, nu se mai regăsesc în gândurile lor ci în a celor din jur, ca să nu mai vorbesc de faptul că se identifică cu poveştile altora, cu chipurile celor din jur, cu vieţile celor pe care îi întâlnesc în viaţă ori virtual.
Deşi semănăm între noi bine, ca oamenii, suntem unici în creaţie. Chiar şi gemenii se deosebesc atât fizic cât mai ales ca simţire şi gândire. Ori asumarea identităţii înseamnă responsabilitate civică, dacă privim laic acest lucru, şi purtarea crucii fără cârtire dacă privim acest lucru în perspectivă creştină.
O mare problemă o reprezintă spaţiul virtual. Aici foarte mulţi useri nu-şi declină adevărata  Identitate. Motivele sunt diverse. Aş umple două pagini dacă le-aş enumera. Foarte mulţi cred că se protejează dacă nu-şi declină adevărata identitate. Ori în ziua de azi, când se ştie aproape tot, e puţin probabil să spui că te fereşti de cineva/ceva. Ba aş spune că vulnerabilitatea este mult mai mare. În momentul în care îţi afişezi adevărata identitate devii independent, degajat şi lipsit de frustrări. O persoană care se afişează cu ceea ce-l reprezintă este o persoană liberă. Şi asta indiferent că vorbim de port, limbă, însemne religioase, ocupaţie ori chip. Din momentul în care cei din jur ştiu cine eşti, lucrezi ca atare, te tratează ca atare şi nu eşti privit cu suspiciune.
Dacă vreţi, tot creştineşte vorbind, desfigurarea chipului divin din noi din cauza păcatului duce la o ruşinare aidoma celei în care s-a găsit Adam cu Eva când s-au ascuns de la faţa lui Dumnezeu. Se prea poate ca foarte mulţi oameni să refuleze în spaţiul virtual acoperiţi fiind de un anumit tip de mască. Mult mai rare ar fi aceste refulări dacă identitatea afişată ar fi cea corectă, cea cotidiană.
Iar Hristos i-a spus tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Că de oameni ne putem feri dar de Dumnezeu niciodată, El ştie adevărata noastră identitate.