joi, 30 iunie 2011

IN LOC CU VERDEATA



În plină vară majoritatea oamenilor caută un loc de refugiu pentru a fugi de arşiţa soarelui, un crâmpei de iarbă, o limbă de umbră, o băutură pentru hidratare, o oază de linişte şi relaxare un loc de odihnă pentru istovitul trup unde să existe condiţii prielnice de apreciere a vieţii trăite la maxim.
Deseori am văzut la televizor cum orăşenii se bulucesc la sfârşit de săptămână spre ieşirea din urbe pentru a găsi un loc potrivit de mers „la iarbă verde” pentru a scăpa de dogoarea asfaltului. Acum e drept că şi locuitorul de la ţară iubeşte iarba proaspătă şi mirosul de verdeaţă. Una peste alta ştim toţi beneficiile lucrării lui Dumnezeu, când ea nu este mototolită, arsă, pângărită de cotropirea gunoaielor şi a altor semne de civilizaţie a secolului XXI.
Eu însă doresc să vă relatez şi partea cealaltă, de după. Mulţi sunt contrariaţi ori mustăcesc ironic când aud rugăciunea de iertare a ecteniei de la înmormântare când, pe lângă locul luminat şi de odihnă se cere şi loc de verdeaţă, vezi Doamne, că mortul e sătul de verdeaţă din timpul vieţii. Ori poate că distinsele persoane nu au auzit de creaţia lui Dumnezeu, de grădina raiului, locul unde am dori unii din noi să ajungem  în încercarea de a scăpa de vipia arzătoare a iadului. Punctez şi spun că sunt foarte mulţi care cred că şi iadul este o invenţie a bisericii trecută în Scriptură pentru păcălirea celor care doresc să-şi trăiască viaţa după „cum vrea muşchiul lor”. E treaba lor, ei vor da seama.
Verdeaţa reprezintă viaţa, asta o ştie şi copilul de grădiniţă. Când vine primăvara, apoi vara totul este plin de viaţă, de rod, de speranţă. Verdeaţa este rodul unirii dintre creaţie şi lumină, deoarece lumina este cea care creează verdeaţa prin fotosinteză. Scriptura zice aşa: „veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Matei 11, 28-29) Iată ce simplu este să înţelegi ectenia de la înmormântare unde cerem odihnă, lumină şi verdeaţă. Odihna ne-o dă Hristos după cum mai sus am relatat, El, care este Lumina lumii, lumina care dă nemurirea într-o fotosinteză duhovnicească ce favorizează trăirea în veşnicia vecinătăţii lui Dumnezeu
Experienţa pământească a lucrurilor trecătoare m-a învăţat că nu e uşor să ai în curte o verdeaţă curată, care să nu fie sufocată de bălării, care să nu fie supusă uscăciunii. E greu şi trebuie muncă pentru a avea o iarbă naturală sau gazon care să îţi odihnească ochii, picioarele şi mintea. Cu atât mai greu este să poţi prinde un petic de verdeaţă în grădina raiului. E nevoie de muncă duhovnicească pentru a îndepărta bălăriile păcatului, pentru îndepărtarea buruienilor  cu rădăcini lungi ale viciilor şi uscăciunea necredinţei .
Nu ştiu voi ce vă doriţi de la viaţa asta. Cu atât mai mult de la cealaltă. Eu unul doresc să lucrez duhovniceşte pe ogorul vieţii trupeşti pentru ca sămânţa semănată aici să-mi rodească dincolo verdeaţa unde să-mi odihnesc sufletul în Lumina vieţii veşnice.

sâmbătă, 25 iunie 2011

DISTRACTIE SAU ODIHNA



Azi am să încerc să vă vorbesc în câteva cuvinte despre un lucru ce poate părea banal şi cunoscut de toată lumea. Eu înclin să cred altfel, deoarece practica demonstrează părerea mea. Pentru care motiv am hotărât să vă vorbesc despre sărbători. Ştiţi, acele zile despre care oamenii au o părere foarte bună pentru că sunt liberi în sensul abţinerii de la diferite activităţi.
Sărbătorile, care sunt de două feluri, civile şi bisericeşti, sunt popasuri de festivităţi şi prăznuire a diferitelor evenimente istorico-sociale sau bisericeşti. Sărbătorile sunt popasuri de odihnă a sufletului sau a trupului în drumul pe care omul îl face pe cărarea vieţii. Numai că au apărut nişte disfuncţionalităţi în ceea ce priveşte percepţia omul despre sărbători, despre rolul şi importanţa lor în activitatea cotidiană civilă ori din punct de vedere creştinesc.
Doar într-o frază doresc să spun că sărbătorile civile, gen ziua naţională, sunt expresii ale mulţumirii aduse de cetăţeni pentru înaintaşii lor şi pentru faptele de curaj ori muncă depuse în folosul obştesc, pentru ţară. De multe ori aceste sărbători se suprapun cu unele bisericeşti aşa cum este ziua eroilor celebrată la Înălţarea Domnului.
Acum schimb registrul şi trec la sărbătorile bisericeşti. Nu cred că este cineva care să nu  ştie că Dumnezeu s-a odihnit după terminarea lucrării Sale, iar aceasta făcându-o nu pentru că avea nevoie de odihnă, ci pentru a ne da nouă exemplu, că omului nu îi este de ajuns odihna trupului din timpul nopţii, ci că odihna deplină se realizează prin odihnirea sufletului prin lucrarea în Dumnezeu realizată în comuniunea cu ceilalţi oameni prin  prezenţa  în biserică spre primirea sfintelor taine. Pentru a mă face înţeles, deşi asemănarea este forţată, aşa cum oamenii  într-o zi de sărbătoare civilă aleargă cu mic cu mare la mici, bere şi fasole cu ciolan, ar trebui să alerge în ziua de sărbătoare bisericească la săturarea sufletului cu cuvântul lui Dumnezeu. Simplu nu? Aşa ar trebui dar nu e aşa. Ori e distracţie ori e odihnă.
În ultima perioadă, în zilele de duminică sau sărbătoare, când sufletul ar trebui să se odihnească şi să se regăsească în lumina lui Hristos revărsată prin glasul Evangheliei, oamenii îşi chinuiesc sufletul prin lucrarea trupului în alte moduri. Unii muncesc în zile de sărbătoare, şi nu mă refer aici la cei care au serviciu şi sunt obligaţi să facă acest lucru, deşi majoritatea sunt liberi duminica. Mă refer la ceilalţi care merg să muncească premeditat în ziua de sărbătoare. Ori la cei care zic aşa: „ mâine mă duc la târg că tot e sărbătoare şi nu fac nimic”. Sau la cei care aleargă la o bere dis-de-dimineaţă că de aia e sărbătoare, glumind macabru pentru sufletul lor, zicând că au venit să se împărtăşească cu o bere rece ori cu un şpriţ de vară.
Eu, deşi sunt o persoană realistă, nădăjduiesc la acele momente în care, aşa cum se întâmpla cu ceva timp înainte, oamenii, bărbaţi şi femei, soţi şi soţii cu copii lor să vină la biserică în ziua de sărbătoare. În felul acesta poate vom reuşi să schimbăm  ritmul accelerat de distrugere a planetei, a rasei umane, a spiritului uman, să stopăm îndepărtarea de Dumnezeu.
Dumnezeu ştie că omul este neputincios şi că nu poate munci la nesfârşit. Omul are nevoie de odihnă. Odihna este o binecuvântare a sărbătorilor, este medicamentul sufletului. Prin prezenţa în biserică săturăm pe slăbănogitul suflet. Prin respectarea sărbătorilor îl îmbrăcăm pe zdrenţuitul suflet. Anul bisericesc este ca o salbă cu pietre strălucitoare. Acestea sunt duminicile şi sărbătorile. Vrei să ai o salbă frumoasă, vino şi primeşte câte un nestemat la fiecare Liturghie. Cu aceste nestemate vei putea răscumpăra păcatele trupului în clipa în care vei dori să mergi la odihna veşnică. Făcând aceasta, vei avea parte de o sărbătoare veşnică în împărăţia lui Dumnezeu.

sâmbătă, 18 iunie 2011

CE ATI FACE DACA....?


Treaba e că a venit momentul să vă provoc un pic la o discuţie pe marginea unei vechi teme, dar mereu de actualitate, o temă discutată pe la colţuri, în şoaptă, o temă la care eu am găsit răspunsul, chiar dacă nu în întregimea lui, o temă la care aş dori să comentaţi nu după ce vă dictează mintea, ci după cum vă dictează inima ori sufletul.
După cum bine ştiţi, darurile sunt împărţite. Nu toţi pot fi apostoli, nu toţi învăţători, doctori, preoţi, brutari, şoferi sau zidari. Fiecare om cu darul său. Apoi mai ştim că nimeni nu e perfect, că imperfecţiunile noastre se manifestă prin săvârşirea răului cu ştiinţă sau fără, cu voie sau fără de voie. Astăzi însă am dorit să mă opresc la preoţie.  De ce? Pentru că din ce în ce mai des preoţii sunt etichetaţi, analizaţi şi cântăriţi mai mult ca oricând. E drept, că datorită mijloacelor de comunicare şi transmitere a datelor, informaţiile curg cu repeziciune prin toate colţurile lumii. Asta e partea bună. Partea rea este că nimeni nu verifică veridicitatea informaţiilor ce curg pe anumite canale.
 Şi revenind la problema noastră vă mărturisesc că simt şi totodată  vă cred dispreţul, mila, mânia, nepăsarea ce vă cuprinde câteodată cu privire la persoana preotului, văzând ori auzind despre anumite cazuri de slujitori care dau cu stângu-n dreptul.  Erare humanum est. Ce faci însă dacă pe respectiva persoană o cunoşti? Cum reacţionezi? Crezi sau nu crezi? Mergi să o ajuţi ori îi întorci spatele nepăsător?
Scriptura vorbeşte aşa despre preot: „se cuvine, dar, ca episcopul (preotul) să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint” 1Timotei cap.III, iar la 1Petru cap.V spune frumos aşa: „pe preoţii cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună-preot şi martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei celei ce va să se descopere: păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste; Nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei. Iar când Se va arăta Mai-marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a măririi. Tot aşa şi voi, fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor; şi toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har.”
Lumea e nemulţumită de preoţi spunând că sunt lacomi, rigizi, grăbiţi, hulpavi, fără milă şi fără tragere de inimă spre cele sfinte. Bine, nu toată lumea spune asta şi nu toţi preoţii sunt vizaţi. Pentru care motiv am deschis şi acest subiect? Aş vrea întâi de întrebarea finală la care aş dori să răspundeţi, să vă spun ce zicea părintele Arsenie Boca celor care cârteau împotriva preoţilor:  Vă trebuie preoţi mai buni? Naşteţi-i ! Cu alte cuvinte creşteţi-vă copiii în frica de Dumnezeu oferindu-le şansa să ajungă slujitori ai altarelor aşa cum vă doriţi.
Eu însă am promis că vă pun o întrebare sau mai multe. Cum v-aţi simţi dacă aţi fi preoţi şi aţi vedea că sunteţi judecat? Ce v-aţi dori de la un preot şi cu ce l-aţi sprijini pe un preot în lucrarea sa, chiar dacă ar fi nevoie să îi atrageţi atenţia asupra unor lucruri care nu sunt la locul lor? V-ar fi plăcut să slujiţi la altar? Ce vă reţine a merge la biserică? Ce aţi schimba dacă aţi fi preoţi? Cum te-ai comporta ca preot?

miercuri, 15 iunie 2011

CURVE SI PREACURVARI



Grea treabă măi oameni buni şi cu anevoie de înţeles asta cu preacurvia şi curvia. E greu de înţeles cum o plăcere, chipurile nevinovată, se poate transforma într-un păcat ce te poate despărţi de Hristos. La Taina Botezului, la ectenia mare se zice aşa, cu privire la noul născut: „pentru ca să-şi păzească el haina botezului şi logodirea duhului neîntinată si fără prihană în ziua cea înfricoşătoare a lui Hristos, Dumnezeul nostru”.  Ce frumos, haina botezului şi logodirea duhului. Ceea ce înseamnă că suntem logodiţi cu Duhul Sfânt în unire veşnică prin botez, căci spune Scriptura „câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat”, iar viaţa noastră ar trebui să depindă de El pentru veşnicie, ca membre a Bisericii ce se cheamă mireasă a lui Hristos.
Şi dacă vi se pare greu de înţeles cele spuse mai sus, mai pe româneşte înseamnă că noi, de vreme ce suntem creştini, uniţi prin botez cu Dumnezeu în Treime lăudat, trebuie să trăim ca unii ce suntem ai lui Hristos. Dar bag seama că nu e chiar aşa. Că noi suntem curvari şi preacurvari. În mintea noastră şi în faţa oamenilor ne place să ne afişăm cu sfinţenia iar în ascuns sau chiar pe faţă trăim în curvie cu diavolul. Hristos este partenerul care ne aşteaptă mereu cu masa întinsă, cel care lucrează pentru noi, cel la care căutăm alinare în nevoi şi dureri, deoarece plăcerea ne-o manifestăm în concubinajul cu diavolul.
Curvarul sau curva, sună oribil dar astea-s cuvintele, sunt persoanele care trăiesc în destrăbălare, în desfrâu, în ipocrizia satisfacţiei trupeşti până la maxim. Acestea sunt persoanele care nu dau doi bani pe fidelitate sau pe credinţă, pe curăţenie ori pe suferinţă. La nivel trupesc asta se întâmplă des, ba chiar ni se oferă modele de tot felul la tot pasul. La nivel sufletesc, spiritual se întâmplă foarte des, cei ce înşală suntem noi, cel înşelat este Hristos. Când ţii post te uiţi la mâncarea de dulce, când te rogi eşti cu ochii pe ceas, când faci milostenie te uiţi în pungă şi pe deasupra îţi doreşti să fii remarcat spre laudă de ceilalţi iar la supărare uiţi că există şi iertarea. Farmecele celui viclean sunt mai puternice pentru noi decât naturaleţea lui Hristos. Rodul curviei omului cu diavolul este păcatul, indiferent de forma în care el este îmbrăcat sau înţeles. Nu cred că este cineva cu capul pe umeri căruia să-i convină escapadele partenerului, să ştie că soţul sau soţia îl înşeală. Gândiţi-vă la Hristos cel înşelat. Cât suferă atunci când oamenii părăsesc logodirea duhului spre împreunarea scârbavnică cu diavolul. Iată ce zice Scriptura: „în Duhul să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului.   Căci trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi cele ce aţi voi… Iar faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare…” Galateni  cap.5
În lume, unii mai îndrăzneţi îmi spun: „da de ce părinte să fie păcat, că de aia a lăsat Dumnezeu bărbatul cu femeia, că de aia se spune că ce e frumos şi lui Dumnezeu îi place”. De bună seamă că le explic cum stă treaba şi îi plimb un pic prin Scriptură. Pe moment se înţelege, dar când îi iese în cale curva sau curvarul uită şi de logodirea duhului şi de Hristos şi de judecată, uită de partener de copil şi de părinte. Asta e lucrarea acestui gigolo pe care noi îl numim diavol. Nu a suportat să-l ştie pe Hristos ca Mire al Bisericii şi s-a îmbrăcat pe sine cu haine de mire atrăgând în mrejele-i dese şi fine pe toţi cei care se dezbracă de haina botezului pentru îmbăierea în orice plăcere care aduce satisfacţia  de moment a trupului şi uneori a minţii producând suferinţă  sufletului şi mâhnire lui Hristos.

luni, 13 iunie 2011

INGER, INGERASUL MEU



Numai ce prinsei oleacă de timp şi iaca mă înfăţişai pe blog, nu de alta, dar îmi e tare frică să nu facă păiajeni  pe la  vreun colţ şi să nu mai fie bun de citit. Şi dacă nu am mai scris nimic pe blog să fiţi convinşi că în perioada de pauză am vorbit şi cântat o grămadă. Plus de asta, aşa cum bănuiam, blogosfera a fost plină de învăţături frumoase cu referire la Pogorârea Duhului Sfânt şi la Sfânta Treime şi o postare în plus din partea mea probabil că v-ar fi obosit ochii.
Alta e treaba azi. În timpul sfintei liturghii am citit, poate pentru a douăzecea oară, cuvintele evanghelistului Matei de la capitolul 18 unde abia azi am remarcat câteva cuvinte peste care treceam aşa ca gâsca prin apă. Ele se găsesc la versetul 10 şi spun cam aşa: „vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă: îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri.” Minunat! Iată locul peste care trecusem deseori şi nu realizam că el este cel care mărturiseşte existenţa unui înger personal, a unui înger care priveşte, vede pururi faţa Tatălui ceresc, a unui înger care în încercarea de a ne ocroti se mâhneşte atunci când suntem dispreţuiţi de semenii noştri, purtători şi ei de chip divin ca şi noi. Ori treaba asta nu este la întâmplare deoarece trimiterea biblică m-a dus la Evrei cap. I-14 unde se spune aşa: „îngerii oare nu sunt toţi duhuri slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii?”  Înţelegeţi acum de ce m-am bucurat şi de ce m-am minunat. Nu că nu credeam, nu că nu ştiam dar acum sunt pe deplin fericit sufleteşte când ştiu că lângă mine pururi rugător şi slujitor se află un înger păzitor trimis de la zămislire pentru a mă întări până în momentul în care mă voi înfăţişa înaintea scaunului de judecată.
Şi apoi mai e ceva minunat. E faptul că acest lucru îl ştim din frageda copilărie. Nu ştiu dacă există copil creştin care să nu cunoască rugăciunea „Înger, îngeraşul meu”. Această rugăciune este începutul teologiei micului creştin, este începutul cunoaşterii de Dumnezeu, este simţirea proniei divine, a purtării de grijă a celui ce i-a dat viaţa. "Înger, îngeraşul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, totdeauna fii cu mine şi mă învaţă să fac bine; Eu sunt mic, Tu fă-mă mare; Eu sunt slab, Tu fă-mă tare; Şi-n tot locul mă păzeşte şi de rele mă fereşte. Doamne îngeraşii tăi, fie păzitorii mei, şi în zi şi în noapte şi în ceasul cel de moarte."
Ce poate fi mai simplu decât să recunoşti că Dumnezeu în purtarea Sa de grijă pentru făptura iubită trimite un înger pentru a ne învăţa, întări, păzi, ocroti până la ceasul din urmă. Cred că nu e greşeală ca şi noi cei mari să spunem această rugăciune, că în definitiv suntem mari doar în trup, înaintea lui Dumnezeu suntem tot copii, suntem tot la stadiul în care avem nevoie de ocrotire în desele noastre slăbiciuni.
Aşadar, atunci când dispreţuim pe cineva, să cugetăm că îngerul lui stă în faţa lui Dumnezeu alături de îngerul nostru. Să cugetăm că şi noi vom sta la un  moment dat înaintea lui Dumnezeu la judecată alături de cel pe care l-am dispreţuit sau de cel care ne-a dispreţuit.  Toate lucrurile acestea sunt scrise în cartea vieţii noastre şi vor fi vădite la judecată. Alături de noi va sta îngerul nostru pe care poate nu l-am rugat niciodată, nu l-am ascultat, ci am făcut voia doar acelor îngeri răi trimişi de vrăjmaşul lui Dumnezeu, de diavol. Cine vrea să vadă faţa lui Dumnezeu pururi, să îndrăznească cu dragoste să spună: „înger,îngeraşul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu…….”

luni, 6 iunie 2011

TALHARUL DUMNEZEU



Este Dumnezeu un tâlhar?  Poate vă miră întrebarea, dar o parte din evrei acum 2000 de ani l-au băgat între tâlhari, între făcătorii de rele. Ba mai mult, unul din ei zicea să se dea jos de pe cruce dacă e Hristos. Celălalt, cel mântuit, l-a apostrofat într-un mod frumos, pur omenesc: „nu  te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă?” Adică şi Dumnezeu a ajuns să fie osândit, pe nedrept, trecut în rândul făcătorilor de rele şi blamat de toţi trecătorii. Credeţi că s-a schimbat ceva? Păi mergem pe drum, deschidem televizorul, radioul, ziarul şi aflăm. Despre Dumnezeu se vorbeşte peste tot. Dacă ai veni din altă lume, la prima impresie ai crede că pământul este un loc binecuvântat unde oamenii trăiesc în armonie datorită credinţei lor în Dumnezeu. Dar, că mereu există câte un dar, din nefericire nu este chiar aşa. De fapt e aproape invers. Dumnezeu încă este băgat între tâlhari. Zilnic Dumnezeu suferă pedeapsa unui făcător de rele, zilnic mântuieşte suflete, se răstigneşte continuu omorât fiind de vorbele, faptele, gândurile celor care zic că au credinţă în Dumnezeu.
Treaba stă în felul următor. Dumnezeu a devenit cantitate neglijabilă în viaţa oamenilor. Mulţi iau în deşert numele lui Dumnezeu prin felurite expresii şi înjurături ce conţin termeni ca preciste, grijanii, dumnezeii mamii lui, până la expresii elaborate de genul celor care spun că Dumnezeu este o energie, e ceva abstract, că nu poate fi persoană şi că e de discutat pe acest subiect. Unii o spun mai pe şleau şi zic că Dumnezeu face mai mult rău decât bine, că din cauza lui se întâmplă ceea ce se întâmplă prin lume, că e un tâlhar şi că mai bine nu exista.
Acum, dacă ar fi să luăm la bani mărunţi aceste afirmaţii am vorbi ani. Lucrurile sunt mult mai simple însă. Hristos spune aşa:  „oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri; ar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” Cu alte cuvinte nu trebuie să treacă prea mult timp pentru a te convinge de existenţa lui Dumnezeu şi de atributele sale. Doar ce se termină viaţa în trup şi afli mintenaş. Că nu trăieşte nimeni o mie de ani, acum cu atâtea boli şi griji repede se face pasul către Dumnezeu cel pe care l-ai crezut un tâlhar cât ai trăit.
Ori cei care zic că Dumnezeu acceptă relele poate nu au citit că ne-a lăsat voie liberă de alegere şi acţiune, menţionând însă că dacă vrei să trăieşti e corect să alegi să faci binele. Căci dacă cineva zice că Dumnezeu acceptă relele şi că nu e drept şi corect să facă el binele, cel care acuză, să demonstreze prin fapte cum e bine să faci.
Nu  te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă?”  Să ştiţi că mulţi se află în osândă cu Dumnezeu pe nedrept şi ferice de cel care poate răbda până la sfârşit, că acela se va mântui. Umilinţele întâlnite la tot pasul, care unele chipurile sunt în numele dreptăţii, sunt semnele osândirii lui Dumnezeu. El şi le-a însuşit fără cârtire, cum spune Isaia proorocul „toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spune?” cap.53
Este Dumnezeu tâlhar? Poate că e, dacă ne gândim că El s-a întrupat să tâlhărească iadul, sfărâmând încuietorile morţii ca să elibereze pe cei din închisoare. Este Dumnezeu tâlhar? Cu siguranţă nu. El este Creatorul, Mântuitorul, Judecătorul celor care, tâlhari fiind pe drumul vieţii strigă „pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta”. 

vineri, 3 iunie 2011

SA-TI FIE RUSINE!



Să-ţi fie ruşine, am strigat către trupul meu, în momentele în care mi-am adus aminte că l-am uitat pe Dumnezeu. Să-ţi fie ruşine pentru că te-ai îmbuibat deseori, fără rugăciune şi fără a te gândi la cei care suferă de foame! Să-ţi fie ruşine pentru că ţi-ai făcut toate poftele desfătându-te întru lenevire când alţii erau în rugăciune! Să-ţi fie ruşine pentru că ai căutat plăcerea gândindu-te că poate nu există Dumnezeu şi nu are cine să te pedepsească! Să-ţi fie ruşine pentru că te-ai îndoit de Hristos şi ai crezut că singur poţi birui în lume! Să-ţi fie ruşine deoarece ai nesocotit că eu, sufletul, am nevoie de hrana mea, de rugăciune, şi pentru asta m-ai purtat prin locuri străine de Dumnezeu, ocolind biserica şi pe cei în nevoinţă. Să-ţi fie ruşine pentru că la rugăciune stând ai abătut mintea spre lucrurile lumeşti şi că în locul iubirii divine ai umplut inima cu deznădejdea şi ura trecătoarei lumi! Să-ţi fie ruşine trupule că te-ai crezut nemuritor! Ruşine să-ţi fie că ai oprit inima şi mintea să cugete la purtarea crucii, văicărindu-te de greutatea ei şi uitând de jertfa lui Hristos pentru tine.
O, trupule, putreziciune vicleană, fără de ruşine opreşti lumina lui Hristos să pătrundă sufletul ce stă încătuşat în legătura ţărânei pentru a cunoaşte pe cel ce ţi-a dat viaţă şi care fără de ruşine a murit pentru tine.
„Cel ce se va ruşina de Mine si de cuvintele Mele in acest neam desfrânat si păcătos si Fiul omului se va ruşina de dânsul, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii Săi îngeri (Marcu 8, 38)”
Cam aşa grăieşte Scriptura despre ruşinea omului faţă de cele ale lui Dumnezeu, faţă de Hristos şi de cuvintele Sale. Şi asta se întâmplă des rău, la tot pasul şi în toate păturile sociale.  Unii oamenii se ruşinează de Dumnezeu toată viaţa, alţii în schimb, fără ruşine, crezând că-l mărturisesc pe Dumnezeu propovăduiesc după mintea lor fel şi fel de învăţături numai bune de ocolit. Puţini sunt cei care nu se ruşinează de Hristos pentru al mărturisi curat în lumina Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii. Iar problema este că majoritatea se ruşinează de Hristos pentru că nu cunosc ruşinea în firea omenească, ştiut fiind faptul că omul este o fiinţă dihotomică(compusă din trup şi suflet) o fire în care trupul ar trebui să fie templu al Duhului Sfânt iar sufletul elementul divin care să tindă spre asemănarea cu Dumnezeu.
Îmi este ruşine de multe ori de lucrarea trupului meu care nu răspunde la strigătul înăbuşit al sufletului care doreşte să respire prin rugăciune şi împărtăşire, la sufletul care doreşte să imite viaţa lui Hristos, a Maicii sale, a sfinţilor şi a pruncilor. Cât de duşman ne poate fi neruşinatul trup în încercarea de a ne apropia de Dumnezeu. Ce bine de Pavel care avea un bold, o boală de Dumnezeu dată, pe care o purta pentru a nu se mândri, o suferea pentru Hristos. Noi suntem sănătoşi la trupurile neruşinate şi pline de mândrie dar slabi şi neputincioşi în lucrarea sărăcăcioasă sufletului.
Şi chiar dacă de multe ori trupul mă îndeamnă spre laudă deşartă eu îi spun din adâncul sufletului, să-ţi fie ruşine trupule pentru  că în dorinţa ta de a trăi bine, mă duci la moarte, mă îndepărtezi de Hristos! 

miercuri, 1 iunie 2011

SUS, SUS, TOT MAI SUS



Sunt convins că după ce Adam şi cu Eva au fost izgoniţi din rai, ei şi urmaşii lor au tot privit spre cer. E o chestie ce vine din interior şi sunt convins că fiecare suflet ce a călcat acest pământ în trup, a căutat măcar odată spre văzduh în încercarea de a găsi răspunsul pentru ceea ce se întâmplă dincolo. Cu alte cuvinte toată lumea şi-ar dori să ştie ce e în cer. Bisericeşte vorbind ar trebui spus ceruri, deoarece sunt mai multe, adică vreo 10; Pavel apostolul fiind răpit până la al treilea cer, unde a văzut şi auzit lucruri pe care limba omenească nu le poate grăi. Apoi Hristos zice „bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri”, iar în alt loc ne spune că „în casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt”. Una peste alta e clar că surprizele plecării din trup spre Dumnezeu vor fi mari, iar celor pregătiţi li se va găti loc de odihnă.
La 40 de zile după Paşti are loc Înălţarea Domnului la cer, o înălţare simplă însoţită de binecuvântare, o înălţare care a vestit revenirea lui Hristos cu putere şi cu slavă multă spre judecarea tuturor neamurilor. Mântuitorul s-a înălţat spre a sta de-a dreapta Tatălui mergând să pregătească loc pentru fiecare suflet ce la momentul de El hotărât, se va înălţa la cer pentru a vedea slava celui căruia i s-au închinat în viaţă, pentru a se bucura de prezenţa celui ce a făcut cerurile şi pământul.
Cam aşa ar trebui să decurgă o înălţare la ceruri. Oamenii au încercat cu avioane, rachete şi alte obiecte zburătoare să pătrundă tainele văzduhului, dar ceea ce au reuşit este infim, nesatisfăcător şi previzibil. Cu totul altfel este când te poţi înălţa, vedea şi înţelege totul într-o clipă. Enoh şi Ilie au avut posibilitatea să meargă la Dumnezeu în trup, să treacă peste veacuri în perisabilul trup pentru a se pregăti de lupta de la sfârşitul veacurilor cu slujitorii lui Antihrist.
De la Hristos până azi multe suflete vor fi mers la Dumnezeu, multe suflete se vor fi înălţat de pe pământ spre locul de unde şi-au luat fiinţă. E adevărat că nu toţi merg la fericirea veşnică, pentru că fiecare răspunde pentru faptele sale, dar cu siguranţă cei care au murit pentru Hristos, mucenicii, acolo au mers. Şi ar mai fi ceva, ar mai fi un lucru. Evanghelia ne învaţă că mai mare dragoste nu se află decât atunci când cineva îşi pune viaţa pentru prietenul său. E dovada supremă de iubire pe care am învăţat-o de la Hristos. Şi zic asta deoarece la Înălţare îi pomenim pe eroi, pe cei care au luptat pentru a fi bine celor de acasă. 
A deveni erou înseamnă a lupta pentru a te apăra, iar  nu pentru a cotropi. A fi erou înseamnă a lupta cu frică de Dumnezeu nu cu teribilism şi ferocitate. A fi erou înseamnă a-ţi apăra credinţa şi Biserica iar nu pângărirea numelui de creştin prin asuprirea celui ce poartă acelaşi chip cu al tău. A fi erou înseamnă a renunţa la bucuria plăcerilor oferite de tinereţe pentru a lupta cu riscul pierderii vieţii trupeşti pentru ca fii tăi, familia ta, neamul tău şi ţara ta să fie liberă în a se închina fără restricţie celui ce a venit să aducă pacea pe pământ.
Şi chiar dacă sângele şi trupurile lor s-au făcut una cu pământul, sufletele lor s-au înălţat la cer spre Hristos, spre aşteptarea pedepsei pentru cei care pornesc războaie, omoară prunci şi oameni nevinovaţi, spre aşteptarea celor pentru care au luptat şi le-au păstrat vie amintirea luptei pentru pace. Să privim spre ceruri că de acolo vine mântuirea prin înălţare. Dacă aveţi măcar un erou în familie, care să fi plecat la vreme de tinereţe dintre cei dragi, aduceţi-vă aminte că şi el a avut vise ca şi noi. Împlinirea lor, a viselor de libertate şi pace, ne-au rămas nouă ca moştenire. Suntem datori să le împlinim.