sâmbătă, 29 ianuarie 2011

PAHAR DUPA PAHAR



Multe rele sunt pe lume, multe drumuri întortocheate, căi nepătrunse şi căderi neînţelese. Toate fac parte nevăzută, dar simţită din plin, din crucea pe care omul credincios o poartă prin lume pentru a ajunge la Golgota personală. De multe ori cădem, nu de trei ori ca Mântuitorul, ci zilnic. De multe ori am dori să rămânem jos, să nu ne mai ridicăm, să ne ducă alţii crucea. De multe ori am dori să o lăsăm acolo, să renunţăm la a ne mai duce crucea. Mulţi nu rezistă şi se leapădă, mulţi fug, mulţi vând crucea pe care Hristos a dus-o pentru a ne da nouă pildă zicând „cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine şi să-şi ia crucea în fiecare zi, apoi să-mi urmeze Mie.”
De multe ori poate şi eu cad în păcatul deznădejdii sub povara crucii, uitând că cel care a dus-o şi pentru păcate mele este lângă mine mereu şi mă ajută. 
Cel mai greu însă mi se pare cu paharul. Şi nu mă refer la paharul cu alcool ci la paharul suferinţelor sufleteşti. Hristos spunea în Grădina Ghetsimani  „Părinte, de este cu putinţă să treacă paharul acesta de la Mine, dar nu după cum voiesc Eu, ci după cum Tu voieşti, Părinte, fie voia Ta.” Acest pahar al suferinţelor, cel din care Hristos a băut, a fost cumplit, căci toate suferinţele oamenilor din toate timpurile acolo s-au strâns. Acest pahar îl bem şi noi zi de zi. Acest pahar adună în el toată suferinţa unui om, toate necazurile, toate bolile, toate neîmplinirile, tot păcatul şi ar fi cu neputinţă de băut dacă Dumnezeu nu l-ar îndulci, dacă nu l-ar dilua cu acele clipe scurte de bucurie şi fericire pe care omul le petrece pe pământ. Acest pahar este unul mereu plin. Îl bem zilnic şi mereu se umple, pahar după pahar, venin şi fiere, rezultatul faptelor noastre zilnice, seva roadelor noastre cotidiene. De multe ori paharul dă pe afară şi-i afectează şi pe cei care sunt în jur, de unde apar certuri, războaie, boală, minciună şi crimă. Paharul acesta al suferinţelor este adăparea noastră pe drumul vieţii purtându-ne crucea într-o cursă la finalul căreia cu credinţă nădăjduim să primim nu o cunună de spini, ci una plină de lumina revărsată de Hristos Lumina lumii.

Acest pahar al suferinţelor se transformă în potirul care aduce Viaţa, în potirul în care găsim trupul şi sângele lui Hristos, în potirul la care trebuie să alergăm toţi cei care încercăm să ducem crucea pe drumul încâlcit al vieţii. Şi aici putem vorbi de potir după potir, liturghie după liturghie, prezenţă continuă în biserică, deoarece biserica este şi grădina Ghetsimani, Golgota, Betleem şi poartă către rai. Şi chiar dacă Dumnezeu  nu locuieşte în case făcute de mâini omeneşti,  biserica este locul cel mai curat dintre cele făcute de mâinile omeneşti, căci acolo, tot timpul se găseşte Trupul şi Sângele lui Hristos în chipul Sfintei Împărtăşanii, acolo putem pahar după pahar să ne înghiţim suferinţele, potir după potir să primim Viaţa, spre nădăjduirea vieţii veşnice. 

miercuri, 26 ianuarie 2011

ITI TAIE POPA LIMBA



Sunt lucruri în viaţă pe care le acceptăm fără a le cerceta, deşi s-ar impune acest lucru şi sunt lucruri ce trebuie acceptate fără cercetare şi le disecăm până la cea mai mică particulă. Pe Dumnezeu nu-l acceptăm oricum, ci doar ca Toma prin atingere sau dacă ar fi posibil chiar să-l întoarcem pe toate părţile. Iar cuvintele şi problemele ce vin din exprimare şi care dăunează  vieţii le acceptăm fără nici o sinchiseală.
Azi m-am gândit să vorbesc despre limbă. Dicţionarul ne învaţă că limba este organul musculos mobil care se află în gură şi care este principalul organ de percepere a gustului; serveşte la mestecarea şi înghiţirea alimentelor, iar pentru om este şi organul principal de vorbire. Sfântul apostol Iacov în epistola sa ne învaţă că  limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte! Iată puţin foc şi cât codru aprinde! Foc este şi limba, lume a fărădelegii! Limba îşi are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei.  Dar limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Aş mai adăuga şi vorba din popor care spune că fiecare pasăre pe limba ei piere. Iacov cap.III
Pentru că m-am întins cu prea multe citate revin la titlul postării. De ce ţi-ar tăia popa limba? E un adevăr aici, deoarece conform istoricilor în timpul de glorie al imperiului Asan, de la sud de Dunăre, veneau clericii bulgari şi tăiau limba acelor români care vorbeau în cult limba strămoşească, lăsând deoparte  slavona care se dorea a fi limbă oficială de la ruşi până la bulgari şi nu numai.
Vorba a rămas, a suferit transformări şi astăzi bieţii copii sunt speriaţi de părinţii lor că va veni popa să le taie limba când fac nu ştiu ce boacănă. Şi asta pentru că e mai uşor decât al aduce la biserică, de a-l învăţa o rugăciune, de a te împărtăşi cu el odată. Acu’, eu am luptat cu treaba asta şi copiii au văzut realitatea. Ba mai mult cred că ar trebui tăiate nişte limbi, dar nu ale copiilor, ci ale părinţilor şi bunicilor lor, deoarece toate prostiile, înjurăturile şi porcăriile exprimate prin limbă, de la ei le învaţă.
Şi pentru exemplificare ştiu o poveste auzită demult în care se povesteşte cum un copil de vreo doi ani înjura, drăcuia în amuzamentul părinţilor lui. Asta până când preotul i-a întrebat pe părinţi dacă odrasla lor ştie vreo rugăciune. Răspunsul a fost paralizant: e mic săracu’, nu ştie.
La început Dumnezeu vorbea cu Adam zi de zi, nu ştim cum, probabil în felul în care o mamă comunică tainic cu fătul înainte de naştere, prin puterea minţii. Apoi oamenii au vorbit până la turnul Babel o limbă. Inversul amestecării limbilor s-a produs la Cincizecime când apostolii au putut vorbi în limbile pământului (nu bolboroseală, ci în limbile cunoscute ale pământului). Astăzi se pune mare accent pe cunoaşterea unei limbi străine. Sunt cursuri, lecţii şi metode felurite de a învăţa o limbă de circulaţie. Din păcate nu se pune accent pe învăţarea celei mai importante limbi. Aceea în care vei răspunde înaintea Dreptului Judecător. Dacă vreţi să o cunoaşteţi ascultaţi gângureala pruncilor, cântecul păsărilor, mirosul florilor şi bătaia vântului, deoarece toate aceste elemente dau slavă lui Dumnezeu în cea mai pură formă, într-un mod neviciat de veninul care se scurge din limbile noastre atunci când uităm de Dumnezeu.


marți, 25 ianuarie 2011

EU SUNT MIC, TU FA-MA MARE



Că Scriptura este un izvor nesecat de învăţătură ştim toţi. Că din acest izvor s-au adăpat şi s-au săturat o mare mulţime de creştini este de netăgăduit. Ceea ce este de neînţeles este faptul că azi oamenii ori cunosc totul, deşi mă îndoiesc, ori nu vor sa mai ştie nimic, deşi nu cred nici asta, ori sunt mulţumiţi aşa cum sunt şi asta este destul de grav. Setea de cunoaşte şi în special cunoaşterea lui Dumnezeu era principala ocupaţie a primilor creştini şi asta încă din timpul Mântuitorului. Toţi voiau să-l vadă, unii să-l atingă şi puţini să se mântuiască sau să vindece.
Din citirea Scripturii şi din legătura cu Dumnezeu s-a născut rugăciunea, adică singurul mod de a vorbi cu Dumnezeu pe cale naturală. Astfel primii creştini au compus rugăciuni superbe care au rămas până azi ca modele pentru noi. Ele fac referire la viaţa de zi cu zi, la viţă sau moarte, la păcat sau virtute, la cerere sau mulţumire, la laudă şi la iertare.
Răsfoind paginile Sfintei Scripturi am găsit la evanghelistul Luca istorisirea în care se prezintă convorbirea Mântuitorului cu Zaheu, mai-marele vameşilor, un om foarte bogat, dar mărunt de statură, ce a fost ridicat la înălţimea omului mântuit în momentul în care casa sa a fost vizitată de cel ce îşi are locuinţa în împărăţia cerurilor.
Şi pentru a vă explica unde văd eu legătura cu rugăciunea curată alcătuită de primii creştini, ori de înaintaşii noştri vă mărturisesc că de câte ori citesc această întâmplare merg cu gândul la rugăciunea „înger, îngeraşul meu”, la pasajul care spune: „eu sunt mic , Tu fă-mă mare, eu sunt slab, Tu fă-mă tare, totdeauna fii cu mine, şi mă-nvaţă să fac bine”. Şi chiar dacă este o rugăciune pentru copii, nu cred că e careva dintre creştini să nu fie copil, că lui Dumnezeu, ii spunem toţi Tatăl nostru. Deşi la vârstă matură, Zaheu cere ca un copil. Şi Hristos îl face mare, îl face tare, îl dă ca exemplu pentru hotărârea luată pentru cei care cârteau că a intrat să găzduiască la un păcătos.
Una dintre probleme creştinilor din ziua de azi este comoditatea. Şi asta se răsfrânge şi la legătura cu Dumnezeu. Creştinii şi-ar dori o legătură cu Hristos, dar dacă ar fi posibil Hristos să vină personal la fiecare în parte, dacă e cu putinţă ori după ce se bea cafeaua, ori înainte de meci, ori în timpul serviciului pentru a scăpa de muncă. Azi creştinii, nu toţi fireşte, se cam codesc a merge la biserică, se cam feresc să fie văzuţi pe acolo. Azi creştinii nu mai aleargă ca Zaheu să-l vadă pe Dumnezeu, nici măcar nu mai cer prin rugăciune ceea ce cereau când erau mici. Rugăciunea „înger, îngeraşul meu” nu este doar pentru cei mici de trup, este pentru toţi, căci toţi suntem mici înaintea lui Dumnezeu cel mare. Toţi suntem slabi, toţi avem nevoie de îngrijire pentru a învăţa să facem bine.
Aşa că cine vrea să-l vadă pe Dumnezeu, să se urnească din fotoliul sau canapeaua pufoasă şi să alerge înaintea celui care aşteaptă tot timpul în Sfânta Biserică să-l ridice pe om la înălţimea la care a fost creat.


luni, 24 ianuarie 2011

ALIFIA MINUNE



Multe sunt întrebările la care nu găsim răspuns adeseori. Apoi prin rugăciune, post, cercetare şi răbdare Dumnezeu ne descoperă ceea ce nu am înţeles dintru început. Fără îndoială că nu vom găsi niciodată răspuns la toate întrebările, deoarece sunt lucruri pe care nici îngerii din ceruri nu le cunosc, sau sunt lucruri pe care nu le vom putea înţelege niciodată cu mintea ci le vom înţelege prin credinţă. De bună seamă că poate nu sunteţi toţi de acord cu ceea ce spun eu, dar de exemplu toţi ştim că avem gânduri deşi nimeni nu le-a văzut vreodată. Eu personal cred că există America deşi nu am fost acolo niciodată. Eu cred din tot sufletul că există Dumnezeu şi sunt convins că o să vină momentul când voi merge acolo unde îşi are tronul slavei. Eu aşa cred. Numai că pentru a merge acolo trebuie să îndeplinesc nişte criterii, ca la angajare. Trebuie să am un cazier curat, o haină curată.
Fără discuţie că toţi cei ce suntem creştini cunoaştem că a avea un cazier curat, adică pentru a avea sufletul curăţat de păcate avem nevoie de taina Spovedaniei, a Mărturisirii sau Pocăinţei cum mai este numită. Şi asta bazată pe cuvântul Scripturii: luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcate vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute să fie, apoi  la Faptele Apostolilor 19-18 şi mulţi dintre cei ce crezuseră veneau ca să se mărturisească şi să spună faptele lor. Iar pentru apropierea de sfântul potir, de trupul lui Hristos tot cu cercetare, cu mărturisire trebuie  să venim 1Corinteni 11-28: să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar.
La prima vedere e simplu.  Dar ce faci când te roade conştiinţa, când ştii că ai făcut un păcat care nu te lasă să dormi. Cum faci să scapi de acest chin. Putem face o analogie cu trupul, când după o operaţie mai iei tratament, te mai ungi cu vreo alifie. Dar la suflet? Există vreo alifie? Vreun tratament în afară de cele menţionate, de taina mărturisirii şi împărtăşirea cu trupul şi sângele lui Hristos?
Eu cred că lacrimile şi faptele bune te mai liniştesc. Apoi respectarea  cuvântului spus de apostolul Iacov în încheierea epistolei sale: fraţii mei, dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate. Asta înseamnă că trebuie să faci tot posibilul să aduci în faţa sfântului altar pe cel care nu-şi găseşte rostul prin lume, cel puţin din punct de vedere sufletesc. Apoi important este să nu te încrezi prea mult în propria persoană, deoarece vrăjmaşul ştie să se facă ucigaş de suflet oferind încredere prea mare, făcându-ne să uităm că Hristos a spus: fără de Mine nu puteţi face nimic! Iar sfântul Ioan Gură de Aur spune minunat: îngrijeşte-te de cele ale lui Dumnezeu şi Dumnezeu se va îngriji de cele ale tale.
Cu alte cuvinte dragii mei nu există o alifie specială, o alifie minune contra păcatului, dar avem o grămadă de arme de luptă împotriva săvârşirii lui, sau a iertării în cazul în care l-am săvârşit. E drept că aceste lucruri se discută personal, de la caz la caz cu duhovnicul. Ceea ce nu înseamnă că trebuie să uită să spunem aşa în fiecare zi: toate le pot in Hristos, Cel care mă  întăreşte! Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt! Treime Sfântă, slavă ţie!

vineri, 21 ianuarie 2011

MAINILE MURDARE



Fără a mă lăuda, că de altfel nu e de laudă ci e normal, citesc zi de zi în Sfânta Scriptură. Şi zi de zi, citind găseşti mereu câte ceva de aplicat în viaţa cotidiană. Aşa se face că ajungând la capitolul 15 de la Matei am dat peste întâmplarea în care Mântuitorul este apostrofat de iudei aşa: pentru ce ucenicii Tăi calcă datina bătrânilor? Căci nu-şi spală mâinile când mănâncă pâine. După ce Hristos îi mustră cu privire la cum ţin ei datinile şi legea cheamă la Sine mulţimile şi le spune ascultaţi şi înţelegeţi: nu  ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om.
M-am bucurat când am recitit acest pasaj deoarece de multe ori în anii de preoţie am întâlnit o grămadă de persoane, să le spunem credincioşi, care sub pretextul celor mai sus menţionate au socotit că nu e obligatoriu să posteşti, că doar aşa spune Biblia că nu e păcat ce bagi în gură. Cine este departe cu duhul de biserică ar spune că aşa este. Ba ar mai spune că Mântuitorul, Ioan Botezătorul, Ilie, apostolii şi alţi sfinţi au postit că aşa au vrut ei, că nu i-a obligat nimeni. Greşit.
Am găsit şi metoda de combatere. Deci dacă nu e păcat ce bagi în gură, înseamnă că nici ţigara nu e păcat, nici dacă îngurgitezi doi litri de alcool nu e păcat, nici îmbuibarea nu este păcat, nici drogurile (astea se mai iau şi pe nas ori injectabil). Deci acestea sunt lucruri copilăreşti.
Şi când te gândeşti că toate au plecat de la nişte mâini nespălate. E curios că azi, când lumea este obsedată de microbi, de viruşi, de igienă, când se fac reclame la fel de fel de produse de curăţat, dezinfectat, protejat şi imunizat, pâinea, alimentul de bază al oamenilor, este livrată în cele mai multe cazuri neambalată. Ea trece din cuptor în lăzi, e purtată prin maşini, manevrată de zeci de mâini, pe rafturi, purtată prin sacoşe mai mult sau mai puţin curate şi nimeni nu păţeşte nimic. Că trebuie să fim serioşi, nu toţi cei care pun mâna pe pâine sunt curaţi. Nici nu mai pun în discuţie mizerabilii bani, atât de murdari şi atât de iubiţi de oameni.
Respiram un aer murdar, bem o apă murdară, folosim obiecte murdare, lucruri pe care pun mâna oameni şi oameni şi nu e nici o problemă. Asta nu înseamnă că nu trebuie să stăm nespălaţi că nu păţim nimic. Înseamnă că mâinile cu adevărat murdare aparţin unui suflet murdar. Sunt mâini pătate de sânge ca cele ale lui Cain ce şi-a omorât fratele, sunt mâini pătate de mizeria banului, ca cele ale fraţilor lui Iosif ce l-au vândut pe acesta egiptenilor, sau ca cele ale nefericitului Iuda care l-a vândut pe Mântuitorul. Sunt mâinile înnegrite de păcatul mândriei şi al nerecunoştinţei ale acelor oameni care nu vor să-şi facă semnul sfintei cruci, nerecunoscând jertfa lui Hristos pentru noi. Sunt mâini pătate de păcatul furtului, sunt mâini pătate de multe păcate. Această mizerie nu se vede cu ochiul liber. Ea face cu adevărat rău omului, sufletului. Cu mâinile murdare ne ştergem pe haina curată a sufletului. Cu mâinile murdare aşteptăm venirea Domnului. Cu gurile murdare venim să-l primim pe Hristos în taina sfintei Împărtăşanii.
Mântuitorul ne învaţă că nu ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gura lui.  Dar asta înseamnă înţelepciune, deoarece dacă bei mult alcool, multe-ţi ies din gură pe urmă şi deci e păcat să bagi în gură mult alcool sau droguri ori alte şi alte lucruri ce produc o falsă plăcere. Dacă sufletul posteşte e bine să postească şi gura, mâinile, limba, burta şi creierul pentru a fi curate.
La Cina cea de Taină Hristos le-a spălat picioarele apostolilor nu pentru că erau murdari, ci pentru a le arăta cât de mult poate  omul să se cureţe  prin smerenie, căci smerenia, împreunată cu postul şi cu rugăciunea îl curăţă pe om de murdăria invizibilă cu care stă pe mâini, pe picioare, pe suflet. 

joi, 20 ianuarie 2011

SUPERMAN


Cât de trăsnite sunt lucrurile făcute sau spuse de copii ştim toţi. Şi asta pentru că toţi am fost copii, unii avem copii şi iarăşi toţi interacţionăm într-un fel sau altul cu lumea minunată a copilăriei la tot pasul.
Aşa se face că am asistat la o discuţie aprinsă între doi prichindei de vreo 6-7 ani pe o temă cât se poate de serioasă: cine este mai tare între Superman si Spiderman. Treabă serioasă neicuşorule deoarece primiseră de la părinţi câte un reprezentant jucărie în persoana celor doi mai sus amintiţi şi fiecare îţi ţinea partea de dreptate. Unul spunea că se caţără pe orice, celălalt că zboară. Unul spunea că împroaşcă pânză şi capturează orice, se agaţă, altul că scapă din orice situaţie cât de grea ar fi. Ce să vă spun, fiecare ţipa din ce în ce mai tare, iar unul care era mai slab de îngeri era gata-gata să izbucnească în plâns.
Înainte de a vă spune finalul, vreau să vă spun că şi adulţii sunt la fel de pătimaşi în lucrurile care nu au nici o valoare sufletească. Adică aceste certuri au loc şi la nivel înalt pe politică, şi între oamenii de rând pe meciuri şi alte bazaconii pentru umplut timpul liber.
Fireşte că  am intervenit în discuţia celor doi copii. Chiar ei au insistat spunând ziceţi taica părinte dumneavoastră care e mai tare. E riscant să iei apărarea unuia dintre ei în astfel de situaţii, e imposibil. Şi atunci am adoptat tehnica atacului şi am spus că nici unul nu e mai tare ca Hristos. Evident că s-au uitat miraţi la cele spuse de mine. Eu am continuat şi le-am spus aşa: vedeţi voi copii, cele două personaje nu există decât în desene animate şi în filme. Ele au fost făcute să vă distreze, nu să vă facă să vă certaţi. Ele sunt nişte personaje care vor dispărea din viaţa voastră când veţi creşte, căci vor veni altele şi altele. Dar trebuie să ştiţi că din viaţa noastră nu trebuie să lipsească Hristos, pentru că El este cel mai tare. El s-a născut într-o peşteră-iesle, a muncit lângă familia sa, a ajutat mulţi oameni, a vindecat bolnavi de toate felurile, a înviat morţi, a murit şi a înviat pentru noi, apoi s-a înălţat la ceruri unde ne aşteaptă pe noi. Copiii erau cu gura căscată. Nu ştiu cât au înţeles pe moment la vârsta lor din toate astea. Părinţii lor le-au făcut cadou nişte personaje fictive ce le-au adus vrajbă. 
Noi adulţii suntem responsabili pentru copilăria fericită sau nefericită a copiilor. Alegerile noastre de multe ori sunt greşite, deoarece la rugăminţile copiilor cedăm imediat şi cumpărăm falsuri ce pot devini false modele, falsuri ce vor crea falsuri. 
Poate că eu am scăpat încă odată dintr-o situaţie dificilă în care puteam claca înaintea unor minţi senine de copii. Puţine modele avem în istoria omenirii  demne de urmat fără a găsi multe cusururi. Evident modelul suprem e Hristos. Nu sunt de acord cu îndoctrinarea micuţilor fără explicaţii. M-aş bucura dacă părinţii, prietenii, bunicii sau formatorii ar găsi înţelepciunea şi răbdarea de a le explica care este diferenţa  între modelele de carton-plastic-metal şi cele ce au într-adevăr legătură cu starea lor sufletească. Ca preot înclin într-adevăr spre modelul desăvârşit Hristos, dar asta o fac fără a trece peste libertatea fiecăruia de alegere, doar ca dorinţă de a avea mereu cel mai bun exemplu, trecând peste Superman, Spiderman ori alt personaj de film sau poveste.

miercuri, 19 ianuarie 2011

SA VEZI SI SA NU VEZI


Fără dar şi poate că de multe ori am adus în discuţie faptul că omul a fost înzestrat cu simţuri pentru a se descurca pe pământ. Iar unul dintre ele, poate cel mai important dacă e să ne raportăm la numărul de informaţii ce le primim prin el, este văzul.
Poate că dacă unii nu s-ar plictisi de rânduri multe de citit am putea vorbi despre văz şi mult şi bine, sau rău, în anumite cazuri. Aşa că doar la cartea Facerii descoperim că lui Adam şi Evei li s-au deschis ochii şi au văzut că sunt goi, deşi ei nu erau orbi, deoarece cu un capitol înainte vedem că Adam a dat numele tuturor animalelor de pe pământ, ceea ce presupune că le-a văzut înainte. Deci dezi avea ochi, anumite lucruri nu le vedea. Apoi inversul acestei întâmplări îl vedem la Sodoma şi Gomora, când cei care acolo, căutau să intre peste Lot în casa sa, au fost loviţi de orbire încât nu găseau uşa de la intrarea în casă, deşi alte lucruri le vedeau. De orbire a avut parte şi Pavel  pe drumul Damascului, o orbire care mai mult ca sigur că nu a fost trupească, ci sufletească, căci a recăpătat lumina după primirea Luminii, pe Hristos. Tot Scriptura ne învaţă că pentru a fi fiii Luminii, trebuie să umblăm în Lumină, trebuie să căutăm Lumina pe care aflându-o nu trebuie să o ascundem sub obroc, ci să o ţinem în sfeşnic, în candelă, în suflet pentru a ne fi călăuză. Şi pentru a vedea acest lucru, pentru a vedea cât de importantă este lumina şi vederea, să privim ce ne spune evanghelistul Luca în capitolul 18 din Evanghelia sa. Ne spune că la Ierihon Hristos a fost întâmpinat de un orb. Mântuitorul l-a întrebat ce doreşte, iar orbul a zis: „Doamne, vreau să VĂD”! Bineînţeles că a primit vederea, iar prima imaginea văzută a fost Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat.  
Noi, cei care credem că avem vedere, de fapt, nu vedem ce trebuie, nu percepem decât anumite lucruri, de suprafaţă. Lucrurile de adâncime sufletească ne sunt imposibil de văzut din cauza ceţii ce ne acoperă ochii sufletului. E la fel ca mersul pe ceaţă. Te uiţi şi nu prea vezi nimic, vezi înceţoşat, vezi neclar şi nu te ajută nici lumina artificială de care încerci să te foloseşti. Atunci şi când mergi pe întuneric realizezi ce înseamnă să fii orb, cât de greu e să nu vezi ceea ce vezi alţii. Dacă atunci a realiza cât de rău o să fie când vom pleca din această lume şi nu vom avea lumină, că nu vom vedea pe Dumnezeu din cauza negurii ce ne-a ţinut învăluiţi în ceaţa păcatelor toată viaţa. Pentru a vedea pe Dumnezeu ne trebuie sfinţenie, aşa cum ne învaţă apostolul Pavel „sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei  12, 14).
Din nefericire sunt oameni azi care spun că nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu. Evanghelistul Ioan ne mărturiseşte convorbirea avută de Mântuitorul cu Filip, care-i cerea să le arate pe Tatăl din ceruri. Hristos a răspuns: Filip I-a zis: Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns. Iisus i-a zis:  „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl?”
Închei această postare prin a vă mărturisi că în viaţă vedem multe lucruri; filme, meciuri, munţi şi mări, păduri şi ape, cerul şi pământul, le vedem şi nu conştientizăm că întreg universul este creaţia celui pe care nu vrem să-l vedem niciodată, e creaţia lui Dumnezeu care se vrea descoperit, care vrea să audă de la noi strigătul disperat al orbului din Ierihon  „Doamne, vreau să văd!”

luni, 17 ianuarie 2011

SA TE-NVETI MINTE!


Errare humanum, perseverare diabolicum.  Cam aşa spune un proverb latin despre greşeală. Adică a greşi este omeneşte, a persevera este diabolic. Corect. Numai că acest proverb se bate cap în cap cu un altul care spune că omul din greşeli învaţă. Eu cu acesta nu sunt de acord, deşi este foarte des invocat în acele momente în care se doreşte spălarea anumitor fapte reprobabile. Târzior am descoperit că omul, fiinţa raţională creată de Dumnezeu după chipul său cu libertate de expresie şi manifestare, nu reuşeşte mai niciodată să înveţe din greşeli. Este inferior animalelor la acest capitol. Şi spun asta cu argumente. Dacă un câine pică în laţ într-un anumit loc, a doua oară sigur va evita locul respectiv. Şi am luat un caz banal. Omul în schimb, dacă greşeşte faţă de sine, de aproapele sau faţă de Dumnezeu într-un fel, aidoma va proceda şi a doua oară, dacă nu chiar mai rău. De multe ori am auzit oameni cărora le-a fost rău de la băutură spunând: „nu mai beau cât oi fi” şi nu după mult timp ghiciţi şi singuri ce au făcut. Oameni care au furat, bătut, omorât, care au spus că după ce vor ieşi din închisoare se vor îndrepta, şi majoritatea s-au întors la locul de pedeapsa. Copiii fac acelaşi lucru, adulţii toţi, indiferent de starea socială sau pregătirea avută. Toţi repetăm greşeala, niciodată nu învăţăm din greşeli. Primii oameni au greşit, urmaşii lor au înmulţit greşelile, noi le punem capac. Sunt mai  mult decât convins că dacă oamenii ar fi învăţat din greşeli societatea zilelor noastre ar fi fost alta. Probabil că aveam o imitaţie a raiului încă de pe pământ.
Biserica învaţă pe temelia Scripturii că nu este om care să fie viu şi să nu greşească, măcar că de o zi ar fi viaţa omului. Noi ştim că suntem supuşi greşelilor, suntem robi ai greşelilor dar nu acţionă în nici un fel, nu într-un mod care să arate că într-adevăr asta ne dorim. Chiar şi mărturisirea, spovedanie este făcută de multe ori cu superficialitate, fără pregătire, fără a mai aduce în discuţie pe cei care nu fac acest lucru niciodată.
Expresia „să te-nveţi minte” face trimitere directă la gândire, la minte, la folosirea acestui atribut dumnezeiesc, atribut sădit şi în sufletul fiecăruia dintre noi, dar un atribut ascuns prin cotloanele creierului nostru, cel pe care nu-l folosim decât procentaj de 10% aşa cum trebuie.
Prin cercurile teologice se spune că nu putem noi greşi cât poate Dumnezeu să ierte. E corect dacă ne gândim la nesfârşita lui Dumnezeu iubire, dar ar deveni incorect dacă am încerca acest lucru, ispitindu-L pe Dumnezeu, care într-adevăr nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu.
Dumnezeu ne aşteaptă pe noi ca pe nişte fii rătăcitori să ne venim în fire, în minte, să ne învăţăm minte şi să învăţăm din greşeli. Şi spun asta cu gândul că ar fi bine dacă am învăţa din propriile greşeli, căci dacă am învăţa şi din greşelile altora chiar am fi departe. Aşa că pentru învăţare de minte, ar fi indicat să facem mea culpa când greşim faţă de oameni cu lucruri  omeneşti şi să folosim lacrimile amare ale lui Petru când greşim faţă de Dumnezeu.

vineri, 14 ianuarie 2011

MORTUL


În cei aproape 15 ani de preoţie am văzut şi auzit o grămadă de lucruri ce fac referire la cei care pleacă dintre noi, la cei adormiţi sau morţi, aşa cum sunt numiţi de mai toată lumea. E foarte ciudat să costaţi cum oamenii după o viaţă întreagă de slujit trupului, tot la trup se gândesc atunci când moare omul, sau când se pregăteşte de moarte. Şi se îngrijesc oamenii de vase, de prosoape, de batiste, de covrigi şi ţoale, de coşciug şi cavou. Se îngrijesc de aceste lucruri ca de nişte obiecte ce sunt indispensabile trecerii spre veşnicie. Incorect. Şi zic asta deoarece lasă sufletul, cel de care niciodată nu au avut grijă, în plata Domnului. Şi asta nu ar fi greşit dacă  ai conştientiza că plata Domnului se face în urma unei judecăţi  înaintea căreia nu poţi pune decât ceea ce ai săvârşit în viaţă. Deci faptele, nu găina dată pe sub coşciug şi nici banul găurit de la mâna ţeapănă.
Vă spun aceste lucruri deoarece pe lângă învăţătura corectă a Bisericii s-au alipit nişte pseudo-învăţături lumeşti, costisitoare de altfel, care-l împiedică pe om să vadă care este scopul vieţii şi care este rostul morţii. Ce trebuie să faci cât eşti viu şi ce-ţi trebuie la moarte şi după. Personal am încercat şi reuşi în mare parte să-i fac pe oameni să priceapă ce învaţă Biserica. E drept că nu toţi vor să înţeleagă. Nu toţi vor să conştientizeze că trupul jelit trebuie să se descompună în ţărâna din care a fost luat pentru a-i oferi sufletului posibilitatea de a merge către lăcaşurile drepţilor.
Mai nou, din cauza firmelor de pompe funebre, de unde s-au molipsit şi particularii, morţii sunt cosmetizaţi. Adică sunt fardaţi, rujaţi, ferchezuiţi ca pentru o întâlnire la ceas de seară pe bulevard. Chiar se aud expresii de genul „ce frumos e, parcă doarme, parcă zâmbeşte”! Dacă încerci să-i spui că doar într-o săptămână va fi hidos, îţi faci duşmani.  Aici nu prea ai ce face. E greu să-i spui omului că nu e corect să fardeze sau să rujeze corpul defunctului. E complicat să-i spui că pantofii de fiţe ce costă nişte bani puteau fi înlocuiţi cu alţii mai ieftini pentru a putea face şi o milostenie cu restul de bani. Ca să nu mai vorbesc de banii aruncaţi pe piept, în fală. Ei sunt dovada vie, la înmormântare, că oamenii nu ştiu cum să se poarte cu cei care pleacă din această lume. Oamenii nu au învăţat în 2000 de ani de creştinism că a merge „la mort” înseamnă a merge să te rogi pentru sufletul celui ce se prezintă înaintea Lui Hristos pentru judecată , să asculţi slujba cu atenţie, în linişte şi nicidecum doar prilejul de a mai schimba ceva vorbe sub formă de bârfă cu cei care mai sunt pe acolo.
Mai e mult de lucru la acest capitol. E greu sa-i dezlipeşti  pe oameni de aceste cutume, apoi mai greu să pui în practica ceea ce învaţă Biserica. Trebuie să lupt, să luptăm, cei care trebuie să facem acest lucru, cu cei care nu înţeleg învăţătura Bisericii şi se ghidează doar după ceea ce li se spune ţaţa X sau Y, de ceea ce li se spune la pompe funebre sau la colţ de stradă. Vă spun asta pentru că dacă se continuă aşa, nu ajuţi cu nimic pe cel adormit, ca familie cheltui anapoda şi te vezi nevoit să asculţi o mie de sfaturi de la toţi „binevoitorii”, îţi mai aduni şi ceva păcate prin vorbe-vânt şi o să ajungi să mergi la înmormântare ca la nuntă. Mergi să vezi cât de frumos e mortu’ şi cu ce e îmbrăcat, de parcă acolo în sicriu e pus pe post de mireasă.
În rest,cum zice lumea ,„despre morţi numai de bine”,  iar despre noi ce vii, „de la foarte bine-n sus”.

marți, 11 ianuarie 2011

MAREA PACALEALA


Mărturisesc că nu sunt nici pe departe o persoană care să accepte orice. De multe ori greşit cred că ştiu mai bine decât alţii cum să realizez anumite lucruri şi că nu pot fi foarte uşor păcălit. Asta e. Nimeni nu e perfect. Şi pentru a vă demonstra acest lucru azi am să vă fac o demonstraţie personală, scrisă, despre cum furat fiind de mirajul lucrurilor ce se spune că ne fac viaţa mai uşoară, am pierdut o juma’ de zi din viaţă făcând ceea ce detest cel mai mult, anume lucruri, activităţi, ce unora le face mare plăcere. Iată cu stau lucrurile.
Am fost la cumpărături. Unora le place shopping-ul la nebunie. Sunt persoane ce şi-ar dori să trăiască în magazine, persoane ce ar cumpăra non stop, peroane ce ar pipăi fiecare produs şi l-ar întoarce pe toate feţele. Eu nu. Pentru mine e un chin să merg la un supermarket. Dar, sunt momente în care trebuie să faci şi compromisuri. Şi mergi acolo, cauţi un loc de parcare cât mai aproape de uşă şi de cărucioare, pentru a nu merge prea mult pe jos, te cauţi prin buzunare pentru fisa necesară căruţului şi de cele mai multe ori nu o ai şi te iau căldurile. În fine, intri în clădire şi începe distracţia, sau nebunia, după caz. Nu uitaţi un aspect, afară poate fi foarte frig sau foarte cald, nu contează  pentru că înăuntru e temperatură constantă, mai rece la alimente.  Dacă în viaţa de zi cu zi te-ar pune cineva să mergi 5 km pe jos ai spune că e duşmanul tău. Păi în magazin faci 10 km fără să vrei, alergi, te învârţi, te întorci, probezi, mănânci ceva că se găseşte din belşug, pui în cărucior şi din aia şi din cealaltă şi în sfârşit e gata. Plus de asta mai e şi fundalul sonor. O muzică pe care nu o ascultă nimeni întreruptă de un glas strident ce cheamă nu ştiu ce coleg la un raion oarecare unde aşteaptă câte un client fericit pentru achiziţia ce e gata să o ducă acasă. E gata de ieşire, dar trebuie să mai treci şi pe la casă. Una nu e deschisă, alta e full, cealaltă e cu o persoană ce aşteaptă să vină cineva de la raion cu codul ce nu exista pe nu ştiu ce produs şi iar mai mergi iar către altă casă împingând căruţul.
Dacă vă întrebaţi cumva ce treabă are asta cu blogul meu şi cu Dumnezeu, iată şi explicaţia. În aceste locuri, supermarketuri, uiţi de viaţă, uiţi anotimp, uiţi de timp, uiţi de Dumnezeu. Dacă te plimbi mult şi degeaba pe acolo, unde nu sunt geamuri decât la ieşire, uiţi de tot. Mintea e ocupată doar pentru factorul cumpărare. Când ieşi de acolo te izbeşti de realitate. Afară s-a făcut noapte, ai rămas fără bani şi cu 5 pungi în mână pline de produse care nu-ţi trebuiau neapărat (nu toate). Afară vezi că de fapt există mizerie, gropi, frig sau cald, grijă şi mai presus de toate privind spre cer îţi aduci aminte de Dumnezeu, pentru că înăuntru singurul dumnezeu este banul, deoarece el este cel ce dictează şi coordonează toată mişcarea acelor cărucioare care aparent sunt conduse de oameni.
Nu trebuie neapărat să fiţi de acord cu mine. Pateu vă face plăcere să mergeţi la cumpărături. Mie nu. Pentru că acolo totul este artificial, acolo totul este o iluzie, o iluzie a unei vieţi frumoase petrecute într-un spaţiu aproape atemporal, într-un mediu în care nu există Dumnezeu.

sâmbătă, 8 ianuarie 2011

DRACU' L-A PUS


Se întâmplă fraţii mei că de multe ori să nu facem lucrurile aşa cum ne-am dori, să dăm greş la lucrarea noastră săvârşită cu lucrul, cu gândul sau cu vorba. De multe ori e vina noastră, se întâmplă câteodată să mai fie şi vina aproapelui, dar de cele mai multe ori dăm vina pe cel viclean şi spunem (cum nu e frumos de altfel) că  „dracu’ l-a pus” să facă lucrul respectiv. Ori dacă nu spunem aşa zicem că  „şi-a băgat dracu’ coada”.  Aceste argumente le aducem şi când cineva bea prea mult, şi când mănâncă peste măsură, şi când cineva se sinucide, şi când cineva fură şi  când cineva drăcuie, înjură, blestemă, cand barbatii isi pun cercei, şi tot aşa. E adevărat? E doar diavolul de vină? Lucrează fără voia noastră? Păi să vedem.
Evanghelia din sâmbăta de după botezul Domnului este una foarte interesantă dacă o citeşti pentru prima dată, apoi devine o pedagogie de viaţă pentru orice creştin. Evanghelia se referă la ispitirea Domnului Iisus Hristos din ţinutul Carantaniei, un loc pustiu pe unde doar satana ar fi putut umbla.
Aşa se face că după ce Hristos a postit 40 de zile şi 40 de nopţi  şi când organismul era foarte slăbit a venit diavolul cu neruşinare pentru a-l ispiti pe cel ce era Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat. Şi să mă credeţi, că diavolul ştie cu precizie fantastică când este omul mai predispus căderii în păcat, când poate să nu reziste ispitei.
Deci satana l-a ispitit pe Hristos cu mâncarea, cu bogăţia şi slava deşartă a acestei lumi, cu închinarea la falsa strălucire luciferică a lucrurilor trecătoare. Şi cred că aceste lucruri vă sunt cunoscute. Că doar aşa ne amăgeşte şi pe noi de fiecare dată. Întâi cu lucruri mărunte, apoi cu slavă deşartă, apoi ne şopteşte la ureche cum că nu ar exista Dumnezeu. Toate acestea conduc la destrămarea legăturii dintre noi şi Dumnezeu, că doar ştim sigur că nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.
Ce doresc eu să vă spun. Hristos l-a ruşinat pe diavol pentru neruşinarea cu care l-a ispitit. Noi nu facem nimic în acest sens. Conlucrăm la uneltirile mârşave ale pierzătorului de suflete, nu ascultăm mai niciodată de cuvântul Scripturii, apoi pentru a ne disculpa spunem senini că „dracu’ şi-a băgat coada”. El îşi vâră coada, îşi face loc, acolo unde nu este loc pentru Dumnezeu. Pentru că dacă inima noastră, mintea noastră, sufletul nostru ar fi pline de Dumnezeu, nu ar mai avea loc nici fir de păr satanicesc.
Cu părere de rău vă mărturisesc că va mai dura până când voi auzi că cineva a făcut bine pentru că aşa l-a învăţat preotul, Biserica, Scriptura, Dumnezeu. Din păcate vom auzi că cineva a făcut un lucru pentru că „ dracu’ l-a pus”.
Să mă iertaţi pentru faptul că l-am pomenit aşa de mult azi pe Sarsailă, şi să vă rugaţi împreună cu mine să se ducă pe pustii neumblate de picior omenesc.

vineri, 7 ianuarie 2011

S-A TERMINAT!


Din păcate aşa zic mulţi. Majoritatea spun că s-a dus vacanţa, că s-au terminat zilele de sărbătoare şi de odihnă şi că începe iar calvarul. Chiar aşa să fie? Chiar aşa percep oamenii zilele de praznice şi de pomenire a celor ce ne sunt modele de urmat pentru a ajunge în împărăţia cerurilor, ca zile în care trebuie doar să bei şi să mănânci? Oare pentru asta s-au rânduit aceste zile? Oare tot trupul trebuie să fie acela care trebuie să fie mulţumit şi în aceste sărbători?
Iată că scriind aceste rânduri conştientizez că sunt aproape două milioane de români care poartă numele Botezătorului Ioan, dar conştientizez şi faptul că poate nici 10% din ei nu cunosc cu adevărat viaţa lui, că nu fac cinste cum se cuvine acestei zile şi acestui nume. Majoritatea românilor cred că a cinsti înseamnă a da de băut, că de aia e sărbătoare. Şi nu e nici măcar pe departe corect. Şi zic asta deoarece normal ar fi ca măcar numele ce-l porţi să ştii ce înseamnă. Să dai slavă lui Dumnezeu de fiecare dată când îţi faci onomastica prin prezenţa la Sfânta Liturghie, prin rugăciune şi comuniune.
Şi mai e ceva. Spuneam la început că oamenii se tânguiesc după zilele de sărbătoare ce au trecut. Păi eu socotesc că fiecare prezenţă în biserică este o sărbătoare pentru suflet, deoarece te afli alături semeni, alături de Dumnezeu. Ceea ce înseamnă că viaţa toată poate fi o sărbătoare a sufletului când eşti alături de Dumnezeu. Pentru că dragii mei, sărbătoarea are  puţină legătură cu trupul, poate doar pentru faptul că e casa sufletului nostru şi templu al Duhului Sfânt. Sărbătoarea este a sufletului, este ziua în care sufletul trebuie să-ţi primească hrana, este ziua în care trupul trebuie să fie neglijat un pic pentru a ne putea apropia de cele sfinte.
Nu mă lungesc cu vorba că vă scurtez din zilele de sărbătoare şi nu vreau asta. Dar mi-aş dori să văd anul acesta şi oameni  ale căror suflete sunt mereu în sărbătoare, ale căror inimi sunt degajate de grija pentru trup şi ale căror minţi socotesc că sărbătoarea este cu adevărat ziua în care trebuie să simţi că eşti creat după chipul lui Dumnezeu şi că asta te face deosebit.
A, nu uitaţi, sărbătorile nu se termina niciodată! 

joi, 6 ianuarie 2011

RUPEREA BLESTEMULUI


Nu ştiu când am citit sau auzit şi nu-mi mai aduc aminte de unde stiu ceea ce urmează să vă povestesc. E drept că şi cu alte ocazii am mai adus în discuţie faptul că sunt multe lucruri care nu s-au scris în Scriptură, sau cele care au fost scrise şi care au rămas scrise, nu au fost prinse în canonul cărţilor ce compun Biblia.
Aşa se face că după ce Adam a fost izgonit din rai şi trimis să-şi câştige pâinea în sudoarea frunţii, a dat piept cu realitatea terestră unde ca şi azi, de multe ori, cel ce coordonează lucrurile este diavolul.
Şi venind Adam să muncească pământul, chiar când începea  lucrul, a venit diavolul şi i-a spus: „nu poţi munci aici, e pământul meu”. Adam nu a zis nimic şi merg ceva cale a vrut să lucreze dar iar a fost împiedicat de diavol. Peste tot pe unde mergea avea aceeaşi problemă, tot pământul era în stăpânirea celui rău.
La un moment dat Adam i-a spus diavolului: „bine, dar eu trebuie să muncesc pământul, că aşa mi-a poruncit Dumnezeu”! Şi cu viclenie mieroasă diavolul i-a zis: „prea bine omule, te voi lăsa numai după ce vom face un legământ”. Şi acestea fiind zise de diavol şi acceptate de Adam, au făcut o cărămidă din pământ au pus degetul fiecare pe cărămidă şi diavolul a ascuns-o în apele Iordanului. Conform legământului toate sufletele ce veneau după Adam trebuiau să fie ale satanei. Şi cam aşa s-a întâmplat, deoarece toate sufletele ce au urmat lui Adam au mers la iad.
Numai că Dumnezeu a rânduit cu înţelepciune toate şi în momentul în care Hristos s-a botezat în apele Iordanului, cărămida cu legământul dintre Adam şi diavol s-a sfărâmat, blestemul a fost distrus şi îndepărtat iar sufletele drepţilor din iad au fost mutate în rai în ziua învierii, căci Scriptura ne învaţă că în momentul în care Hristos şi-a dat duhul, catapeteasma templului s-a rupt în două şi trupurile sfinţilor s-au sculat şi s-au arătat celor din cetate.
Nădăjduiesc că această istorisire va avea puterea de a vă face să înţelegeţi că orice legătură, orice înţelegere faceţi cu diavolul pică de drept când intervine Hristos. Niciodată în viaţă să nu faceţi pact cu satana, căci el nu doreşte nimic altceva decât pierderea sufletelor celor ce poartă chipul lui Dumnezeu. Decât  să mă fac frate cu dracul pentru a trece puntea, mai bine învăţ să înot prin valurile vieţii, tot voi ieşi la liman. 

miercuri, 5 ianuarie 2011

AGHEASMA


Iată că a venit ceasul să vorbesc şi despre un lucru ce în aparenţă constituie nici un interes, despre un lucru pe ca-l folosim zilnic pentru multe lucruri, fără a-i acorda importanţa cuvenită, fără a-i cunoaşte adevărata valoare şi putere.
Suntem în perioada prăznuirii botezului Domnului Iisus Hristos, Boboteaza, perioadă în care Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt şi la rugăciunea noastră sfinţeşte firea apelor, lucrează ca la crearea lumii cu materia, pentru a-i da omului posibilitatea de a se împărtăşi de curăţenia şi curăţia naturii primordiale.
Spuneam la început că apa este un element pe care-l folosim zilnic. De fapt, cred că nu există ceva în această lume  care să aibă legătură cu apa, fie că aceasta e băută, că e folosită la spălat, la stins focul, la prepararea anumitor lucruri, la şlefuire, la udat plantele şi tot aşa. Lucru curios este că în şcoală am învăţat că apa, H2O formula chimică, este inodoră, incoloră, insipidă. Are posibilitatea de a se transforma în stare gazoasă, lichidă şi solidă. La prima vedere e aşa de simplă încât s-a ajuns să se spună pentru lucrurile banale că sunt „apă chioară”. Şi totuşi apa este elementul ce a precedat viaţa „că cerurile erau de demult şi că pământul s-a închegat, la cuvântul Domnului, din apă şi prin apă” II Petru 3-5. Ba mai mult, în popor, se spune înainte de venirea copilului pe lume că mamei „i se rupe apa”, semn că se pregăteşte o nouă viaţă. În lumea modernă avem apă grea, apă tare, apă distilată, apă de colonie, apă oxigenată şi alte multe alte soiuri de ape folosite de om pentru nevoile vieţii.
Am lăsat pentru final partea care mă interesează mai mult. APA SFINŢITĂ, sau AGHEASMA. Şi vă mărturisesc că sunt momente în viaţă în care mă lovesc de lucruri sau oameni ce vor să inducă ideea că nu există Dumnezeu, că nu se vede, că nu face nimic. Ori un exemplu mai grăitor decât sfinţirea apei nu există, nu la îndemâna tuturor. E adevărat, ei zic că din cauza argintului, busuiocului, din cauza ionizării şi a altor lucruri nu se strică apa sfinţită. Ori vă mărturisesc că la noi la biserică nu avem nimic de argint, vă anunţ, spre ştiinţa tuturor că sfinţirea apei se face cu mâna, nu cu busuiocul şi că este de nerecomandat chiar să laşi busuiocul în agheasmă deoarece te poţi trezi cu un ceai de busuioc, fiindcă el, ca orice plantă, în contact cu apa ori încolţeşte ori putrezeşte. Şi continui să spun tuturor celor ce citiţi că agheasma se ţine în recipiente foarte curate, că e bine să nu se pună în sticlele de plastic în care au fost alte licori, deoarece plasticul păstrează anumite substanţe în el indiferent cât de bine a fost spălat (taman de asta sunt de unică folosinţă Pet-urile). Agheasma mare este apa sfinţită ce se bea în timpul anului numai cu dezlegarea duhovnicului, căci pentru alte nevoi se face agheasma mică sau sfeştania.
Aş dori să vă spun că la Bobotează apele Iordanului, acolo unde Hristos a fost botezat de Ioan, se întorc înapoi, pornesc în amonte, freamătă cunoscând pe Cel ce le-a creat şi le-a sfinţit.
Şi dacă în Evanghelia lui Ioan, în capitolul V,1-4 vedem cum odată pe an, la Vitezda apa era tulburată de un înger şi doar un singur om se putea vindeca, astăzi preotul tulbură apa, Duhul Sfânt o sfinţeşte şi se pot vindeca o mulţime de oameni. 
Evident că se poate vorbi mult despre agheasmă, dar e timp la Biserică. Eu sper că aşa cum vă potoliţi setea cu apa potabilă, că aşa cum vă spălaţi trupul şi hainele cu apa curată, să vă spălaţi  şi să vă adăpaţi sufletul cu apa sfinţită şi cu cuvântul lui Dumnezeu.

duminică, 2 ianuarie 2011

POZE CU SARBATORI "CA LA NOI"


Văzură-ţi ce mai zboară timpul? Cum trec  zilişoarele noastre de nu se mai văd din urmă, şi cu altele abia că se mai zăresc prin negura viitorului. Poate că nu mai aveţi chef sau timp de a vă mai aduce aminte de sărbătorile ce abia trecură. Numai că eu cu perseverenţă nu doresc să le fac uitate definitiv, ci prin intermediul a câteva poze am să încerc să fac cunoscut lumii întregi cum e pe la noi.


Aşa se face că anul acesta după ce copiii au terminat colindeţele în dimineaţa de Ajun, pentru prima dată în parohie şi-n sat, am mers cu colindul o ceată de aproape 70 de colindători, cu colinde româneşti, dând un ocol satului prin părţile mai importante şi vestind oamenilor  Naşterea Domnului. Menţionez că la anul vom încerca să mergem seara cu felinare şi lumânări aprinse. Oamenii ne-au primit cu ceai fierbinte şi covrigi.

A doua zi au venit copilaşii cu Steaua, dar şi băieţii cu Steaua Mare, asta după ce le-au vestit tuturor credincioşilor aflaţi în biserică că s-a născut Hristos. A fost deosebit şi a fost o surpriză pentru toţi cei din biserica plină la ora 7.30.
Doar ce s-a apropiat anul nou că au venit înaintea pluguşoarelor, băieţii cu Plugul mare, care au urat belşug pentru recolta anului ce urma să vină.

Mai apoi, de anul nou, au venit băieţii din parohia vecină cu Vasilca, vestind pe la case venirea noului an şi prăznuirea sfântului Vasile. Designul şi costumaţia  Vasilcii este super. Vă mărturisesc că şi versurile sunt originale.

Mai târziu un pic a venit şi Capra, şi să mă credeţi că deşi era fum de ger afară, a meritat din plin să urmăresc spectacolul caprei, cu versuri originale, autentice.  Capra a fost şi ea la înălţime.

Poate vi se pare puţin lucru, dar cred că anul ce abia a trecut a fost un început, o renaştere a colinelor şi tradiţiilor fără kitsch la noi în sat. Mai avem de lucru. Şi poate la anul vom vedea şi mai multe, şi mai frumoase şi poate chiar filmate.  Până atunci, rămânem cu pozele.

sâmbătă, 1 ianuarie 2011

CE E NOU DE ANUL NOU



Ce e nou de anul nou? O întrebare la care eu  nu prea am găsit un răspuns, şi asta deoarece nu cred că am văzut ceva nou la început de an. Ce e drept nici nu trecu prea mult de când a început, dar bag seamă că nu e cu nimic diferit faţă de începutul celui ce abia se sfârşi, nici faţă de cel de acum 2 sau 3 sau 10 ani.
Aşa că iată cu stau lucrurile. De bună seamă că nu sunt preot de la nastere. Fără dar şi poate că şi eu am făcut o mare parte din acele lucruri care sunt făcute de oameni la început de an, atunci când nu eram preot. Adică aşteptam cu nerăbdare Revelionul, cu preocupare mare pentru locul unde trebuia să petrec, cu ce să mă îmbrac, ce să-i duc gazdei şi tot aşa. Apoi la miez de noapte toţi urlam, că aşa trebuia să urli, ciocneam câte un pahar de băutură spumoasă, urlam iar şi iar mâncam într-o muzică infernală. Nu erau plante etnobotanice atunci şi nici telefonie mobilă. Mai bine. Urma să merg la biserică dimineaţa cu ochii roşii, şi fără nici o tragere de inimă pentru o rugăciune curată.
Azi oamenii fac la fel. Ba în plus au mai apărut petardele, artificiile, telefonia mobilă şi internetul. Şi dacă nu credeţi că e la fel, mergeţi dimineaţă şi vedeţi sticle goale pe stradă, vedeţi petarde şi bombe, vedeţi oameni buhăiţi sau chiar ameţiţi. Românii sunt maeştri în a termina un an în beţie şi în al începe pe celălalt în mahmureală.
Cred că aş pune sare pe rană dacă aş spune că pe 1 ianuarie este slujbă în toate bisericile si ca oamenii stau acasa pentru a se drege. Sărbătorim tăierea împrejur a lui Hristos la 8 zile de la naştere, moment în care i se pune numele, sărbătorim pe marele ierarh Vasile, mărturisitor al dreptei credinţe prin predici, prin cuvânt şi prin faptă.
Aşadar nu e nimic nou de anul nou. Sau poate mă înşel şi câte cineva şi-a luat ceva nou în garderobă sau altcineva a experimentat trecerea anului într-un loc nou, cum ar fi Dubai.
Acum să vă dau un sfat. Şi eu mă bucur de trecerea unui an, deşi îmbătrânesc, alături de familie, fără mare tam-tam. Aş fi bucuros dacă la un început de an puteţi renunţa la un păcat, viciu sau nărav. Ar fi ideal dacă puteţi să îi promiteţi sufletului că în anul ce urmează îl veţi duce mai des la biserică. În acest fel, va mai fi şi ceva nou de anul nou. EU, am reuşit.
Fie ca anul ce abia a început să vă fie cu folos în drumul către Hristos.