luni, 31 octombrie 2011

NON MULTA, SED MULTUM



În toate lucrurile trebuie să existe o măsură. Evident că nu există unităţi de măsură pentru toate lucrurile ori dacă există interpretarea lor se face „după ureche” sau după bunul plac al celui mai mare. Bunăoară pentru măsurarea dragostei şi a credinţei nu există unitate de măsură omologată aşa cum este pentru masă ori viteză. Probabil că dragostea şi credinţa se măsoară prin fapte. Dar intensitatea şi acurateţea faptelor cu ce instrument se pot măsura? Şi cine este cel care poate face acest lucru fără să fie părtinitor? Ştim doar că noi cu ce măsură măsurăm cu aceea ni se va măsura.
Latinii spuneau „non multa, sed multum” încercând să scoată în evidenţă nu mărimea, mulţimea unor lucruri ci esenţa, acurateţea lor.  La treierat un om spunea aşa: „nu mă interesează ca cantitate eu vreau ca calitate să fie bun grâul”. Evident hilarul cacofoniei nu a şters sensul expresiei latine mai sus menţionate.
Probabil aţi văzut pe la ştiri cum oamenii ajunşi la un prag de sărăcie accentuat ori mai rău oameni loviţi de psihoza cumpărăturilor de orice gen se calcă în picioare pentru a umple coşurile la diverse promoţii. Nu contează ce se pune în coş, treaba e să fie cât mai multe şi asta în condiţiile în care unele produs lasă de dorit. Non multa, sed multum.
Avem oameni care se îngrămădesc la oferte de revelioane, de serbări de tot felul unde nu contează ce se mănâncă, cine cântă şi cât e de cald sau de frig. Să fie acolo, că nu strică. Că te calcă în picioare ori te scuipă vecinul de masă într-un exces de bucurie bahică nu are importanţă. Contează statistica, cât mai mult şi mai mulţi, ce atâta calitate.
Trebuie să menţionez cu părere de rău, de fapt mai mult cu nedumerire, pe creştinii care vin la unele manifestări religioase pe acelaşi principiu. Evident că nu te poţi supăra pe nimeni, nu e creştinesc, când te simţi „luat pe sus” de cei care se îmbulzesc din evlavie pentru a trece mai repede de închinare spre locul unde se oferă  niscai bucate. Măsura normalităţii este greu de ţinut chiar şi în biserică. Pe de o parte sunt unii care sunt prezenţi în trup şi mintea umblă hai-hui nefiind conectaţi permanent la actul liturgic şi pe de altă parte sunt unii care din exces de zel ori neştiinţă tulbură prin manifestări fizice repetate mecanic  şi fără oprire(metanii, închinăciuni) pe cei care raţional nu doresc nimic alt ceva decât găsirea unui moment de linişte în compania lui Hristos prin rugăciune sau chiar cântare. Dumnezeu nu iubeşte nici pe cel ce strigă  mai tare nici pe cel ce se închină de o mie de ori mai mult într-o slujbă decât cei care se roagă liniştit şi conform cu tipicul, cu rânduiala firească a respectivei slujbe.  Calitatea rugăciunii trebuie să fie oglinda sufletului.  Non multa, sed multum.
Deşi domeniile sunt multiple nu pot să lungesc postarea, deoarece aş câştiga la cantitate şi s-ar pierde calitatea, doar vă spusei non multa, sed multum.  Cu toate acestea închei cu un domeniu cvasicunoscut , asta că mai are până ce va fi cunoscut  de toată lumea. E vorba de internet şi reţelele de socializare. De exemplu nu ştiu cu ce poţi măsura prietenia. Că şi aici trebuie să fie o măsură. În reţelele de socializare sunt unii care au pus accentul pe numărul prietenilor. Unii au mii de prieteni. La o adică ar fi bine să ai mii de prieteni. Dar sunt toţi prieteni cu adevărat doar pentru că au dat un „accept” fugitiv? Personal, fireşte nu sunt etalonul nimănui, consider că şi aici tot calitatea trebuie să primeze. De preferinţă până la 100 de prieteni e ideal. Adică poţi fi prieten virtual cu persoane cu care eşti pe aceeaşi lungime de undă în aşa fel încât discuţiile să fie constructive, lejere, pline de umor de bun simţ şi chiar prin comunicarea existentă să poţi învăţa câte ceva. Nu mi se pare deplasat să refuzi „prietenia” unei persoane  care după vreo două zile de amiciţie îţi umple pagina cu activităţi dubioase, cu comentarii  şi poze ce trebuie cenzurate.  
Închei, asta a fost măsura zilei de azi. Dictonul latin ce m-a inspirat în postarea de azi nu şi-a pierdut valoarea prin timp. În tot ceea ce facem trebuie să existe o măsură. Non multa, sed multum!

marți, 25 octombrie 2011

DUS INTORS



Cu ceva vreme în urmă am citit o povestioară. O povestioară al cărei autor nu-l cunosc, o scenă desprinsă dintr-o întâmplare ce se poate să fi fost chiar reală, o lecţie de viaţă cuprinsă într-o juma’ de pagină pe care poate unii nu o citesc niciodată.
Aşa se face că un împărat, cum erau odinioară împăraţii, plin de putere într-o perioadă în care suferinţele erau mai mari decât azi, a hotărât ca fiul său să nu cunoască durerea, lacrimile, necazurile. Iar pentru asta a dat poruncă să i se facă o cameră unde să fie ferit de orice suferinţă. Porunca a fost dusă la îndeplinire şi copilul a fost închis într-un mic palat unde totul era puf, moale, curat şi vesel. Toată lumea îl servea şi nu-i lipsea nimic. Împăratul se bucura că fiul său e fericit şi că nu cunoaşte suferinţa. Până într-o zi când…….jucându-se, copilul din greşeală a rupt capul unei jucării. Lacrimile mari i-au umplut ochii şi plânsul nu i-a putut fi potolit de nimeni, nici măcar de sutele de jucării ce i-au fost aduse în schimb. Prima suferinţă a fost cumplită, prima lecţie a fost învăţată.
Cu toată grija tatălui într-o noapte, tânărul a evadat în afara castelului. Şi pe lângă micile traumatisme cauzate de căzături şi sărituri a întâlnit realitatea vieţii de dinafara coliviei în care trăise. La tot pasul a văzut oameni trudind din greu, îmbrăcaţi în haine sărace. A văzut cerşetori bolnavi şi soldaţi care mergeau la luptă. Şi într-un târziu a văzut cum oamenii duceau la groapă un alt om.
Realitatea vieţii i-a produs o mare suferinţă şi deznădejdea l-a împresurat deseori. În clipele acelea şi-a propus să facă tot ceea ce-şi propun oameni să facă când sunt la nevoie.  A promis să lupte pentru eradicarea acestor probleme pentru ca nimeni să nu mai sufere vreodată.
E posibil ca această poveste să nu vă fi plăcut. Habar n-am. Şi asta pentru că e posibil ca în viaţă, aflându-ne în situaţii critice ori de suferinţă să fi promis şi noi câte ceva semenilor ori lui Dumnezeu şi nu ne-am ţinut de cuvânt. Poate că unora o asemenea povestioară să li să pară siropoasă. Cred şi eu, când încă ai toate jucăriile întregi ori puful(sănătatea şi bogăţia) încă te mai protejează.
Realitatea traiului cotidian, zgomot, grijă, lacrimă, boală, moarte trebuie să ne ducă cu gândul la  inversul drumului făcut de fiul de împărat. Anume că trebuie să existe la un moment dat un loc, o împărăţie unde să nu fie nici o suferinţă. Cu alte cuvinte, deşi nu era greu de înţeles, după o viaţă de zbatere în care ne amăgim deseori cu câte o clipă de dulceaţă efemeră gustată pe furiş, va trebui să mergem la locul unde bucuria nu este nimic altceva decât veşmântul cu care sufletul se îmbracă pentru a petrece veşnic lângă cei dragi, lângă prietenii lui Dumnezeu.
P.S Trebuie să menţionez că acest lucru nu este obligatoriu. Unii nu vor să fie mereu fericiţi, pentru care are motiv există şi varianta concurenţei. De gustibus et coloribus non disputandum.

joi, 20 octombrie 2011

LACRIMI FIRESTI



Ieri am sudat. Poate că majoritatea celor care citiţi această postare nu aţi pus vreodată mâna pe un cleşte al unui aparat de sudură.  N-aţi pierdut nimic, vă asigur. Problema e că în viaţa asta mi-a plăcut să fac o sumedenie de lucruri, unele că erau obligatorii, altele din curiozitate sau plăcere. Şi fără să mă laud, nu se dă medalii pentru asta, am învăţat să zidesc, să sudez, să pun parchet, să grădinăresc, să gătesc, să tai cu flexul ori să repar câte-o maşinărie electrică sau mecanică răpusă de gripa fiarelor. Evident că nu fac aceste lucruri ca un profesionist, asta pentru că profesionalismul l-am păstrat pentru slujirea de la altar. Restul sunt trecute la categoria hobby categoria „practice”. Fac şi eu ce pot prin curte şi prin casă când timpul îmi dă răgaz şi buzunarul îmi dă ghionturi.
Acum destul cu slava deşartă. Când nu eşti profesionist, deşi nici maeştrii nu sunt scutiţi de probleme, duci treaba la bun sfârşit dar cu „efecte secundare”, ca la medicamente. Bei pentru dureri de cap şi faci gaură-n stomac. C’ est la vie! Aşa se face că sudai eu ieri bine, am făcut apoi şi altă gimnastică prin curte cu probleme de toamnă şi ca orice gospodar chibzuit am zis că e bine să mă „hodinesc” mai devreme, adică până în 11 seara. Zis şi făcut până pe la miezul nopţii când m-am trezit cu o mână de nisip amestecat cu sare în amândoi ochii. Cumplită suferinţă. Lacrimi şiroaie. Cred că săltam barjele rămase pe Dunăre când scăzuse nivelul apei. Că uitai să spun, nisipul din ochi era consecinţa sudurii de peste zi, când din neatenţie m-am uitat în sudură ca mamaia la blitz.  Trei ore din noapte am vărsat lacrimi grele şi amare scurse din ochii tulburi ca o apă băltocită de raţe.
Dar a trecut. Lacrimile au fost light. În tulburarea ochilor mi-am adus aminte de folosul şi numărul lacrimilor. Ale mele nu au fost nici ca ale lui Petru de după lepădare şi nici ca ale femeii păcătoase, cea care a spălat cu lacrimi picioarele Mântuitorului. Ale mele au fost lacrimi trupeşti, fireşti venite din neputinţa fizică a răbdării de dureri ori usturimi.
Sfinţii părinţi spun că lacrimile sunt de vreo şapte-opt feluri. Lacrimile cele bune sunt cele din dragoste pentru Dumnezeu.. Aceste lacrimi ţin şi de foame şi de sete şi omul nu are supărare pe nimeni.
Al doilea fel de lacrimi bune sunt cele care vin din frica lui Dumnezeu, pentru că omul se teme de Dumnezeu şi de pedeapsa ce dreaptă pentru anumite rele făcute.
Al treilea fel de lacrimi bune sunt cele ce se nasc din frica morţii şi a judecăţii, căci vor fi cu siguranţă. Nimeni nu scapă de moarte, iar după moarte de judecată.
Mai sunt lacrimi fireşti, care nu-s nici bune, nici rele. Vezi că mama plânge după copil, copilul plânge după mamă, Lacrimi fireşti sunt şi cele din suferinţă şi tristeţe.
Sunt şi lacrimi care se nasc din slava deşartă. Acestea sunt lacrimi rele. Unul are darul umilinţei, dar plânge pentru ca-i place să-l vadă altul, plânge cu scop. Mai bine n-ar mai plânge, că e jalnic, patetic.
Mai sunt lacrimi de mânie. Sunt oameni care nu se pot răzbuna şi  plâng de ciudă. Aste-s lacrimi de la diavol. Ca şi acelea care sunt din  dezmierdare, sora vitregă a desfrânării.
Mai sunt lacrimile rele, care se nasc din pagube. Sunt oameni care plâng mai mult după un obiect pierdut ori distrus decât după o persoană dragă. Acestea trec când se recuperează obiectul ori se primeşte ceva de o mai mare valoare în loc.
M-am cam întins şi nu am spus nimic despre lacrimile de bucurie, rare şi scumpe. Şi pentru că mai aveam şi vreo două povestioare de scris mă văd nevoit să revin cu altă postare, nu de alta, dar dacă mă lungesc cu scrisul s-ar putea să lăcrimaţi de atâta stat cu ochii în monitor.

marți, 18 octombrie 2011

RUJUL, FUSTA SI ATENTIA



Cred că am mai spus că sunt lucruri la care nu mă pricep. Beleaua mare este aceea că nu mă pricep, dar dacă dai faţă în faţă „cu reacţiunea” trebuie să ştii cu ce se „mănâncă” sau cu ce se poartă obiectul postării mele de azi.
Treaba stă în felul următor, nu e nimic nou sub soare. Ori cum spunea poetul „toate-s vechi şi nouă-s toate”.  Ori mărturie despre asta avem chiar Scriptura, însemnând că şi  in timpul apostolilor  exista preocuparea pentru modul în care moda influenţa mintea oamenilor, alterând ori pervertind simţirile din timpul slujbelor bisericeşti.
Mai pe scurt, cum trebuie să fim îmbrăcaţi la biserică fără să deranjăm pe nimeni. Sau dacă îmi îngăduiţi, cum se pupă rujul cu anafura ori fusta minijup cu îngenuncherea.
În 90% din cazuri atenţia se îndreaptă spre ţinuta femeii, deh, urmaşa Evei continuă ispitirea urmaşilor lui Adam cu voia sau fără voia ei, fructul oprit căpătând diverse forme în lucrarea lui Aghiuţă, cel care nu se sfieşte să pătrundă în biserică pentru ispitire, ştiut fiind faptul că a avut îndrăzneala sa-l ispitească pe însuşi Mântuitorul în pustiul Carantaniei.
O întreagă tevatură pe această temă. Teoretic aş putea încheia postarea spunând că o ţinută decentă din partea oamenilor ar fi ideală în biserică. Dar nu e aşa uşor. Decent să fie, dar cine are unitatea de măsură pentru asta, că doar nu stă cineva la uşă să măsoare lungimea/scurtimea unor ţoale ori să treacă rujul de pe buze printr-un scanner ca cel de vede banii falsificaţi. E greu să conştientizezi unde e bine să te opreşti, mai ales că Dumnezeu caută în special spre sufletul omului. Ori de fapt nu pe Dumnezeu ispitim, ci pe cei care ar trebui să-L caute pe Dumnezeu în biserică. De aici, începe dansul.(iertată-mi fie expresia) Ori avem un simţ al decenţei şcolit pe băncile smereniei ori dacă nu, de la repetenta mândrie ne alegem cu reflexe  de inferioritate manifestate prin ieşirea în decor, în nuanţe stridente care încearcă fad să acopere/descopere unele părţi vulnerabile ale corpului.
Adică ori respectăm ce spune Scriptura, „podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe”- I Petru3-3; „vreau deci ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie şi fără şovăire. Asemenea şi femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ; Ci, din fapte bune, precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu (I Timotei 2, 8-10), ori începem să uităm unde mergem şi să facem parada modei creştine. Că sunt persoane care zic că  trebuie batic pe cap, dar ce culoare? Zic persoanele, musai în ton cu geanta şi cu pantofii. La biserică se zice că trebuie fustă. Dar cât de lungă, de scurtă, de crăpată, de strâmtă să fie? Să fie cu jupă sau fără, creaţă sau dreaptă? Oare e păcat să vii în pantalon? Ori sandalele să fie cu sau fără toc? Şi rujul? Trebuie să fie şi asta în ton sau nu? Ori să nu fie deloc. Şi uite aşa ajungi la biserică după jumătatea slujbei când nemaigăsind loc, încerci să găseşti o persoană cunoscută căreia să-i spui ce ai pătimit până te-ai îmbrăcat corespunzător.
Acestea sunt lucruri nesemnificative. Personal, ca preot vorbesc, nu dau atenţie acestor elemente. Poate că nu am înclinaţia necesară ori poate că încă la biserica satului nu a pătruns această dorinţă de afirmare prin haina purtată. Dacă sunt persoane, bărbaţi ori femei, care ştiu să se îmbrace cu stil în orice loc, inclusiv biserica, fără să iasă în evidenţă opulent, foarte bine. Şi dacă stilul vestimentar se asortează cu pioşenia lipsită de falsitate, cu naturaleţea, cu atât mai mult.
În biserică bărbatul şi femeia trebuie să aibă decenţa pe care o are un mamă sau un tată în faţa copilului. În biserică normalitatea este dată de conştiinţă, de iubirea lui Dumnezeu şi de respectul faţă de cei de lângă tine. În biserică trebuie să ne aducem aminte de faptul că suntem egali înaintea lui Dumnezeu şi că la El diferenţa nu o face haina trupului ci cea a sufletului. În biserică naturaleţea trebuie să fie liantul care uneşte şi desăvârşeşte. În biserică strălucirea hainelor, a cremelor, a rujului trebuiesc depăşite de strălucirea conferită ochilor de lacrimi şi de seninătatea frunţilor. În biserică glasul telefonului trebuie să tacă pentru a da voie minţii şi gurii să se roage. În biserică nu au ce căuta ochii care caută spre trupuri, ci trupurile care poartă sufletul spre hrana sa . În biserică trebuie să nu te regăseşti în cuvintele care spun „vai de cel prin care vine ispita”.

vineri, 14 octombrie 2011

SA MA NASC SAU SA NU MA NASC?



Câte nu-i sunt date omului să audă într-o viaţă. Toate trăncănelile şi filosofiile celor de lângă noi se arhivează undeva în minte şi la momentul potrivit accesăm baza de date a minţii şi încercăm să rezolvăm problemele folosindu-ne de bagajul celor auzite, văzute, învăţate în scurgerea timpului. Şi asta se întâmplă când vine vorba de lucruri obişnuite gen tabla înmulţirii, pe care învăţându-o la momentul potrivit o folosesc fără probleme, deşi de ceva vreme mai des pe cea a împărţirii.
Numai că la un moment dat auzi pe câte cineva care spune „mai bine de nu mă năşteam” expresie care merge mână în mână cu expresia „lua-m-ar moartea” pe care am disecat-o cu altă ocazie. Bine, dacă în şcoală toată lumea ar fi învăţat  pe Shakespeare,  to be, or not to be  ar fi fost un fel de tabla înmulţirii şi eu nu mai aveam obiectul postării de azi. Dar cum nu s-a întâmplat aşa iaca şi postarea.
Pe scurt vă readuc aminte că trăim într-o perioadă de criză. E o criză gen caracatiţă, ce şi-a ramificat braţele în sectoarele împroşcând cu cerneală peste tot, orbind pe cei care credeau că pot trece prin viaţă ca printr-o mare de cristal.
În această situaţie unor oameni le pare tare rău că trăiesc. Li se pare cumplit să trăieşti, de fapt li se pare cumplit şi dacă trebuie să moară şi de aceea li s-ar fi părut corect să nu se fi născut.
Voi v-aţi gândit la asta vreodată? Creştinii, şi nu numai, cunosc că viaţa este un dar de la Dumnezeu şi că aşa cum o simţim noi, grea ori uşoară, reprezintă puntea de trecere spre viaţa veşnică, ce poate fi una plină de daruri şi bucurie ori una în antinomie  totală cu cealaltă.
V-aş  întreba, dacă nu vă e cu supărare, în condiţiile actuale de trai, v-aţi mai năştea? Adică într-un exerciţiu de imaginaţie, considerând că aţi avea această opţiune, ce aţi alege?
Calculaţi şi judecaţi. Credeţi că un copil sau mai mulţi reprezintă o povară pentru părinţi ori o bucurie? V-aţi dori să o luaţi de la cap, ştiind cum e viaţa, şi să începeţi cu plecatul în picioare, şcoală, muncă, boli, copilărie cu jucării sau fără? Oare cei care sunt bolnavi socotesc viaţa tot ca un dar şi şi-ar dori să mai trăiască odată indiferent de riscuri? Oare când ştii că va veni vremea să-ţi îngropi pe cei dragi ori că trebuie să rabzi priviri grele de la şefi, colegi, vecini ai mai face pasul? Ori poate că l-ai face în dorinţa de a schimba radical ceea ce ai făcut greşit pentru a le fi bine şi altora.
Nu ştiu care ar fi procentajul celor care şi-ar dori să se nască într-o astfel de lume dacă ar fi posibilă o alegere proprie. Într-un fel frumuseţea vieţii constă şi în faptul că venirea pe lume şi plecarea din ea nu sunt lăsate la îndemâna noastră. Drept dovadă ce fac oamenii de multe cu copii lor născuţi ori nenăscuţi.
Am lăsat la sfârşit partea cealaltă. Dacă nu eram născuţi, nu eram nimic. Când devii om ai posibilitatea să asculţi cântecele copilăriei, foşnetul frunzelor, adierea vântului. Poţi vedea stelele, iarba, oamenii, cerul şi pământul în toată mărirea lor. Când te naşti poţi simţi atingerea celor din jur, poţi fi iubit şi poţi iubi. Când te naşti ai posibilitatea să fii viu şi să dai viaţă. Ai siguranţa că vei muri ca să fii viu  pentru veşnicie. Dacă nu te naşti, nu eşti nimic. Tu te-ai mai naşte odată?

duminică, 9 octombrie 2011

NU AM RÂIE



Postarea de azi e un pic mai personală. Adică după aproape patru ani înotat prin blogosferă am constatat uneori) că în lume  se produce o reacţie chimică ciudată când vine vorba de preoţi, sau popi în varianta populară acidă. Poate că nu trebuie să generalizez dar trebuie să aduc în lumină acest lucru şi poate că o să-mi daţi oareşce dreptate.
De bună seamă că apariţia mea pe internet, şi vorbesc de apariţia ca preot, a fost o întâmplare. Nu mi-am propus vreodată  în mod expres să am blog, netlog sau facebook. S-a întâmplat să dau curs unor invitaţii primite pe mail de la prieteni şi restul e istorie. Adică ştiţi şi voi cum se umple pagina, cum se întinde lista, ca râia.
Că veni vorba de râie, nu am aşa ceva. Că altfel nu-mi explic reticenţa unora care deschid paginile de internet şi văd acolo nişte postări ori poze interesante, poate, dar  care văzând că aparţin unui preot dau să fugă. Ori li se pare făcătură, ori au fobie ori nu au cultură. Adică ce, dacă sunt preot nu am voie să apar pe internet, să-mi expun gândurile, munca ori cunoştinţele?
Evident că le mulţumesc celor care citesc ori vizionează postările mele, le mulţumesc celor care fac parte din listele mele de prieteni virtuali şi nu numai virtuali, care comentează la cele prezentate.
Cineva, anonim fireşte, mi-a spus că nu am ce căuta pe siteuri de socializare, că sunt preot. Ori dacă persoana respectivă crede că am ieşit la „agăţat” se înşală amarnic. Nu poţi face asta prezentându-ţi poze cu familia, cu biserica, cu lucrurile personale. Asta o poţi face, dacă eşti frustrat, postând un ID fals, cu date şi poze care nu te reprezintă.  Nu cred că a încerca să aduci un strop de moralitate pe internet e un păcat. Ca să nu mai vorbesc de multe persoane care nu îndrăznesc să comenteze văzând că profilul este al unui preot. Fireşte, nu blestem pe nimeni pentru o critică temeinică. De rugat, cu siguranţă mă rog, dar de făcut rău cuiva, departe de mine.
Aşadar, se deschide pagina, citeşte, îi place, vizionează profilul şi……. repede afară după pagină, că  e scrisa de preot şi dacă…….. . 
Închei pentru că aţi prins idea. Eu, slujitor al altarului, pentru că aşa a rânduit Dumnezeu să trăiesc în acest secol al internetului, încerc să pătrund în mintea oamenilor spre cercetarea sufletelor  chiar şi pe această cale oferită de spaţiul virtual, în limita bunului simţ. Poate că veţi citi această postare şi veţi înţelege că un preot nu are râie şi că poate fi abordat omeneşte în descoperirea ori lămurirea unor probleme ce ţin de parte spirituală, de familie, istorie de civilizaţie. Un preot poate fi un bun prieten.
Fireşte că am să continui lucrarea mea pastorală chiar şi în lumea internetului cu speranţa că poate vor îndrăzni mai mulţi să comenteze, să întrebe, să răspundă, să ceară şi să ofere informaţii necesare relaţiilor interumane fireşti bazate pe bun simţ şi respect. Dacă cineva mai crede că un preot are râie şi trebuie să stea departe, să stea fără frică, cel puţin pe internet nu se ia.

sâmbătă, 8 octombrie 2011

ARDE-TE-AR FOCUL



Ce bine că sunt anumite lucruri în viaţa asta care să ne mai aducă aminte şi de viaţa viitoare. E adevărat că momentele sunt rare, în special cele bune, dar sunt momente care situaţia limită ne aduce aminte de clipa trecerii dincolo şi de ceea ce ar putea să se întâmple acolo.
Acum trec repede la miezul problemei şi vă spun, în special celor care nu trăiesc la ţară, că de aici lucrurile se văd altfel.  Repeziciunea cu care se succed anotimpurile este vizibilă ceas de ceas, la oraş e mai greu, iar starea  pe care o produce această ciclicitate este o stare de uimire dacă nu chiar de angoasă .
Bunăoară ieri a fost foarte cald, azi destul de frig. Ieri am făcut cunoştinţă cu focul.  Până azi nu m-a interesat în mod special focul, dar ieri, când am făcut cunoştinţă la propriu cu viclenia lui am căutat să văd ce este el cu adevărat. Am căutat şi aproape că era să mă încur decât să mă descurc. Definiţiile focului sunt ambigue şi numeroase. În primul rând că nu prea i se acordă o stare anume. Unii zic că e stare gazoasă, alţii că ar fi plasmă, ba chiar i s-a acordat o stare personală  numită „stare flogistică”. Părerile sunt împărţite iar ecuaţiile ce conţin ionizări mă depăşesc. Apoi se spune că focul, alături de pământ, apă şi aer constituie elementele ce stau la  baza ce lucrurilor înconjurătoare. Despre partea cu Prometeu care fură focul din Olimp nu mai are rost să discutăm că deja e legendă de 2000 de ani.
Aşadar ieri am fost pe câmp să dau foc la resturile vegetale. Un hectar de vegetaţie uscată şi tocată a ars într-o oră şi ceva. Deşi terenul fusese bine pregătit limbile focului căutau avide să depăşească graniţa impusă, căutând să evadeze spre celelalte terenuri.  Focul se înmulţeşte extraordinar de repede. Parcă ar avea o inteligenţă luciferică. Nu doresc să simţiţi vreodată dogoarea infernală a unor flăcări ce lăsau în urma lor un pământ negru fumegând ici acolo. El are într-adevăr o calitate de netăgăduit. Focul curăţă tot ce întâlneşte în cale, chiar dacă asta înseamnă o factură costisitoare de multe ori. Nu lasă în urmă nimic.
Şi cum ieri am inhalat fum cât pentru juma’ de viaţă m-am gândit la focul iadului. Ştiţi, acolo unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Iadul este locul unde focul nu se stinge. Explicaţia părinţilor bisericeşti spune că focul acesta care nu se stinge este focul conştiinţei, este viermele neadormit care roade conştiinţa în veşnicie. Cred că e cumplit să fii la locul de pedeapsă, să vezi de acolo pe alţii în paradis. Atunci încep arsurile conştiinţei, exemplu grăitor pilda bogatului şi a săracului Lazăr. Un duhovnic ce încerca să-l lămurească pe un creştin care lua cam în zeflemea treaba cu focul iadului, a făcut cu acesta un experiment. L-a pus cu palma deasupra unei lumânări şi l-a rugat să stea cinci minute. După câteva secunde omul a urlat, învins fiind de arsura flăcării. A înţeles pe propria-i piele că dacă aici nu poate sta nici un minut în bătaia focului, o veşnicie  este de neimaginat să rabzi.
Eu am terminat treaba în bune condiţii, evident destul de înnegrit  şi afumat. Nu am terminat însă cu gândurile la focul iadului. Flăcările au fost o lecţie bună. Nu ştiu câţi se vor tângui acum în flăcările iadului. Nici nu vreau să mă gândesc la vacarmul vaietelor din locul acela. În viaţă trebuie să acţionezi în aşa fel încât să nu te arzi. În cealaltă viaţă cu atât mai mult nu ne dorim să ardem într-un foc care nu mistuie. Pentru care motiv când mai auziţi sau folosiţi expresii de genul „arde-te-ar  focul” să vă gândiţi de două ori ce trebuie spus ori ce vă doriţi cu adevărat.

marți, 4 octombrie 2011

CEL MAI FABULOS CONCERT



Deşi mă hotărâsem de câteva zile să am o postare pe această temă, lipsa timpului a făcut ca abia azi să materializez gândurile ce aşteptau cuminţi în folderul special al creierului să fie ordonate în frazele ce ar trebui să compună câteva rânduri despre cel mai fabulos concert al tuturor timpurilor.
Întâi de toate, ca să lămurim un aspect, nu sunt un desăvârşit muzician, un expert al genului. Dar prin formarea profesională şi orele de teorie şi practică muzicală, pentru faptul că lucrez şi cu muzica nu pot spune că sunt străin de portativ, de note şi de  ceea ce înseamnă un cor bine pus la punct.
Nu cred că există în această lume, excluzând pe cei care s-au născut cu probleme de auz şi care cred că au un simţ tactil al muzicii desăvârşit, nu cred că există persoane care să nu fi ascultat vreodată muzică ori persoane care să nu fi fredonat măcar o melodie. Muzica, după cum spune   Beethoven,  „este graiul sufletului. Ea stârneşte în noi, nu instinctele, ci gândurile cele mai profunde”.
Nu aş dori să vorbesc despre genuri muzicale şi parcă nu aş vrea să discut nici despre gusturile muzicale, chiar dacă acestea de multe ori, în ultimele decenii au degenerat sub presiunea câştigului  de bani luând naştere chiar şi o aşa zisă industrie muzicală.
Eu doream altceva să vă spun. Pământul din străfundurile sale şi până la cel mai înalt vârf vibrează într-un concert fabulos având o orchestră perfectă şi un Dirijor inegalabil. Folosindu-se de sunete, de la cel mai grav sunet, perceput de ureche în 32 de vibraţii pe secundă şi până la cel mai înalt perceput cam la 9000 de vibraţii pe secundă, pământul concertează fără întrerupere. Mijloacele moderne de măsurare a sunetelor ne arată linia melodică a unui cutremur, a unui tsunami, a avalanşei şi a ploii. Oceanele, mările şi apele concertează şi vietăţile ce se găsesc acolo formează un alt cor. Suprafaţa planetei este un concert uriaş desfăşurat pe multe scene, este un cor împrăştiat pe toate meridianele mergând chiar până în văzduh. De multe ori percepem acest lucru ca pe un zgomot, dar dacă cineva ar reuşi să armonizeze aceste sunete, probabil că am avea ce mai tare melodie din lume, la propriu şi la figurat.
 Bach spunea că „muzica este o armonie agreabilă în onoarea lui Dumnezeu şi desfătarea permisă sufletului”. Întru-un fel noi, slujitorii bisericii spunem că gâtlejul este un instrument la care cântă inima. Chiar şi cei care cântă la instrumente nu fac altceva decât să execute ceea ce a simţit inima celui ce a compus respectiva melodie, transpunându-o într-un portativ. În cer îngerii cântă, pe pământ oamenii  se roagă şi cântă. Apostolul Pavel spunea „mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea”. Sunt oameni care nu sunt în stare să lege trei fraze din cauze multiple dar pot amuţi un milion de oameni prin cântare.
Specialiştii vorbesc despre alteraţii muzicale şi despre caracteristici ale sunetului,  dar majoritatea oamenilor nu se gândesc la termenii tehnici lăsând sufletul să vibreze şi mintea să sclipească atunci când ascultă sau participă la un cântec.
Poate că m-am lungit cu vorba. Când aveţi timp ascultaţi muzica pământului, glasul copiilor, al tinerilor, al bătrânilor, glasul păsărilor şi al animalelor, glasul frunzelor şi al vântului. Muzica noastră se înalţă şi se răspândeşte nevăzut în tot universul. Poate vreodată, lepădând trupul neputincios ne vom putea întâlni cu vocile noastre şi a celor de lângă noi. Toate se vădesc la Dumnezeu care ascultă glasul pământului şi a celor ce sunt din pământ şi pe pământ tot timpul rugători şi participanţi la cel mai fabulos concert al tuturor timpurilor.