Fără dar şi poate că de multe ori am adus în discuţie faptul că omul a fost înzestrat cu simţuri pentru a se descurca pe pământ. Iar unul dintre ele, poate cel mai important dacă e să ne raportăm la numărul de informaţii ce le primim prin el, este văzul.
Poate că dacă unii nu s-ar plictisi de rânduri multe de citit am putea vorbi despre văz şi mult şi bine, sau rău, în anumite cazuri. Aşa că doar la cartea Facerii descoperim că lui Adam şi Evei li s-au deschis ochii şi au văzut că sunt goi, deşi ei nu erau orbi, deoarece cu un capitol înainte vedem că Adam a dat numele tuturor animalelor de pe pământ, ceea ce presupune că le-a văzut înainte. Deci dezi avea ochi, anumite lucruri nu le vedea. Apoi inversul acestei întâmplări îl vedem la Sodoma şi Gomora, când cei care acolo, căutau să intre peste Lot în casa sa, au fost loviţi de orbire încât nu găseau uşa de la intrarea în casă, deşi alte lucruri le vedeau. De orbire a avut parte şi Pavel pe drumul Damascului, o orbire care mai mult ca sigur că nu a fost trupească, ci sufletească, căci a recăpătat lumina după primirea Luminii, pe Hristos. Tot Scriptura ne învaţă că pentru a fi fiii Luminii, trebuie să umblăm în Lumină, trebuie să căutăm Lumina pe care aflându-o nu trebuie să o ascundem sub obroc, ci să o ţinem în sfeşnic, în candelă, în suflet pentru a ne fi călăuză. Şi pentru a vedea acest lucru, pentru a vedea cât de importantă este lumina şi vederea, să privim ce ne spune evanghelistul Luca în capitolul 18 din Evanghelia sa. Ne spune că la Ierihon Hristos a fost întâmpinat de un orb. Mântuitorul l-a întrebat ce doreşte, iar orbul a zis: „Doamne, vreau să VĂD”! Bineînţeles că a primit vederea, iar prima imaginea văzută a fost Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat.
Noi, cei care credem că avem vedere, de fapt, nu vedem ce trebuie, nu percepem decât anumite lucruri, de suprafaţă. Lucrurile de adâncime sufletească ne sunt imposibil de văzut din cauza ceţii ce ne acoperă ochii sufletului. E la fel ca mersul pe ceaţă. Te uiţi şi nu prea vezi nimic, vezi înceţoşat, vezi neclar şi nu te ajută nici lumina artificială de care încerci să te foloseşti. Atunci şi când mergi pe întuneric realizezi ce înseamnă să fii orb, cât de greu e să nu vezi ceea ce vezi alţii. Dacă atunci a realiza cât de rău o să fie când vom pleca din această lume şi nu vom avea lumină, că nu vom vedea pe Dumnezeu din cauza negurii ce ne-a ţinut învăluiţi în ceaţa păcatelor toată viaţa. Pentru a vedea pe Dumnezeu ne trebuie sfinţenie, aşa cum ne învaţă apostolul Pavel „sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12, 14).
Din nefericire sunt oameni azi care spun că nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu. Evanghelistul Ioan ne mărturiseşte convorbirea avută de Mântuitorul cu Filip, care-i cerea să le arate pe Tatăl din ceruri. Hristos a răspuns: Filip I-a zis: Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns. Iisus i-a zis: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl?”
Închei această postare prin a vă mărturisi că în viaţă vedem multe lucruri; filme, meciuri, munţi şi mări, păduri şi ape, cerul şi pământul, le vedem şi nu conştientizăm că întreg universul este creaţia celui pe care nu vrem să-l vedem niciodată, e creaţia lui Dumnezeu care se vrea descoperit, care vrea să audă de la noi strigătul disperat al orbului din Ierihon „Doamne, vreau să văd!”
Foarte frumos descris, mi-a facut placere sa citesc , uneori este nevooie de mai mult din partea nostra.
RăspundețiȘtergere