marți, 31 august 2010

TU STII ALFABETUL?



Într-o zi un preot aude o voce in biserică. Numai că toate cele auzite erau   erau neinteligibile.

Apropiindu-se de locul de unde venea vocea, el găsește un copil care spunea ceva. Își dă seama că nu-i întelegea cuvintele fiindcă, de fapt, copilul repeta alfabetul.

Atunci preotul l-a întrebat:  De ce tot repeți literele?

Păi, așa îmi fac eu rugăciunea, răspunde copilul.
- Cum așa? Eu aud doar că spui alfabetul, se miră preotul.
Da, dar eu am uitat cuvintele rugăciunii și atunci îi dau lui Dumnezeu literele, că stie El să le pună în ordinea care trebuie……
Şi I-au zis: Auzi ce zic aceştia? Iar Iisus le-a zis: Da. Au niciodată n-aţi citit că din gura copiilor şi a celor ce sug Ţi-ai pregătit laudă?” Matei 21- 16


p.s primită pe mail

duminică, 29 august 2010

DACA NICI ASTA NU REFLECTA ADEVARUL DESPRE BANI....



A fost odată un cizmar sărac care era mereu vesel. Părea aşa de fericit, încât de dimineaţă până seara cânta de bucurie.Mereu se adunau mulţi copii la fereastra casei sale şi-l ascultau cu atenţie. Uneori se adunau şi păsărelele ca să-l asculte. Lângă el locuia un bogat. Acesta nu dormea toată noaptea, căci mereu îşi număra galbenii.
Abia dimineaţa se ducea la culcare. Ziua însă nu putea să doarmă pentru că-l auzea pe cizmar cântând și invidia îl nimicea deoarece nu-și putea inchipui cum un sărăntoc poate fi vesel.
Într-o zi îi veni o idee, un gând viclean îi şopti la ureche cum să-l facă pe cizmar să nu mai cânte. Îl invită la el şi, spre marea sa surprindere, îi dărui săracului o pungă cu galbeni. Când cizmarul ajunse acasă, deschise punga. Niciodată nu văzuse atâţia galbeni. Începu să-i numere cu grijă, iar copiii priveau cu atenţie la el. Erau aşa de mulţi încât cizmarului îi era frică acum să-i nu-i fure cineva.
De aceea, noaptea îi lua cu sine în pat. Dar şi acolo se gândea la ei şi nu putea să adoarmă. Atunci duse punga cu galbeni în pod, dar nu era sigur nici de acest loc. Dis-de-dimineaţă se sculă şi luă galbenii şi-i duse în coteţul cu găini. Dar nici cu acest loc nu era prea mulţumit şi, după un anumit timp, săpă o groapă şi îngropă punga cu galbeni în pământ.
Ştiindu-se bogat, nu mai dormea, nu mai muncea şi nici nu mai cânta, ci era tot timpul cu gândul la comoara sa. Din această cauză era neliniştit, palid şi frământat de gânduri. Nici păsărelele şi nici copiii nu mai veneau să-l viziteze.
Aşadar, cizmarul ajunsese tare nefericit. Ce să facă?
Într-una din zile, cizmarul luă punga cu galbeni şi-i duse înapoi bogatului.
"Ia, te rog, galbenii înapoi, spuse el. Grijile pentru ei m-au îmbolnăvit şi nici prietenii mei nu mai vor să ştie nimic despre mine. Vreau să fiu din nou un cizmar sărac, cum am fost odinioară".
De atunci fericirea intră din nou în casa cizmarului.

De pe mail.

sâmbătă, 28 august 2010

VIATA UNUI FLUTURE ALBASTRU

A fost odată un bărbat căruia i-a murit soţia, astfel că el locuia împreună cu cele doua fete ale sale, care erau din fire foarte curioase şi inteligente. Fetele îi puneau mereu multe întrebari… la unele ştia să le răspundă, la altele nu… 
Tatăl lor îşi dorea să le ofere cea mai bună educaţie, de aceea într-o zi şi-a trimis fetele să petreacă o perioadă de timp în casa unui înţelept. Acesta ştia întotdeauna să le raspundă la întebările pe care ele le puneau. La un moment dat una dintre ele a adus un fluture albastru pe care plănuia să-l folosească pentru a înşela înţeleptul. 
- Ce vei face? o întrebă sora ei. 
- O să ascund fluturele în mâinile mele şi o să întreb înţeleptul dacă e viu sau mort. Dacă va zice că e mort, îmi voi deschide mâinile şi-l voi lăsa sa zboare. Dacă va zice că e viu, îl voi strânge şi-l voi strivi. Şi astfel orice răspuns va avea, se va înşela! 
Cele doua fete au mers într-o clipă la înţelept şi l-au găsit meditând. 
- Am aici un fluture albastru. Spune-mi, înţeleptule, e viu sau mort? 
Foarte calm, înţeleptul surase şi îi zise: 
- Depinde de tine… fiindcă e în mâinile tale! 

Aşa este şi viaţa noastră, prezentul şi viitorul nostru. Nu trebuie să învinovăţim pe nimeni când ceva nu merge: noi suntem responsabili pentru ceea ce dobândim sau nu. Viaţa noastră e în mâinile noastre, ca şi fluturele albastru. De noi depinde să alegem ce vom face cu ea.

dupa cafeneaua.com

miercuri, 25 august 2010

AM ORBIT

Am avut de umblat în ultima vreme şi am avut de umblat mai mult noaptea. Circulaţia pe timp de noapte e mai dificilă pentru unii, e reconfortantă pentru alţii, imposibilă pentru unii, distractivă pentru alţii. Una peste alta pentru mine e ceva normal. Conduc şi gata. Numai că este o problemă. Pe de o parte nu vezi nimic în dreapta şi-n stânga şi e rău că nu vezi pe unde treci, şi nu îţi rămân ca amintiri decât umbre negre, pe de alta parte e bine că nu vezi nimic, pentru că de multe ori nu ai ce să vezi, sau mai rău, e posibil să vezi numai lucruri rele. Nici nu ştii cum să o mai dai.
Şi uite aşa, danga-danga în timpul mersului apar problemele. Unele cauzate de cei din trafic, altele datorate gândurilor, dar ele având acelaşi numitor: lumina.
De multe ori m-am întrebat de ce omul a căutat să-l imite pe Dumnezeu făcând lucrurile anapoda. Dumnezeu te creează într-un fel unic, curat, clar, tu te schimbi vopsindu-te, siliconându-te,  ajustând sau punând ici acolo câte un lucru în dorinţa de perfecţionare, rezultatul fiind pe moment satisfăcător, devenind ulterior jalnic.
Dar să trec mai departe. Omul, l-a început a avut lumină doar de la Dumnezeu. Apoi a făcut paşi mici lucrând cu lumină naturală, focul de exemplu, fără nici o problemă. În ultimul  secol, cel ce era   Lumina lumii, Hristos, a devenit bagatelizat şi înlocuit de lumini artificiale, stridente, orbitoare.  Becuri de sute de waţi,  halogen, osram, cool blue, night breacker, diadem, xenon, care mai de care mai strălucitoare şi mai orbitoare. Ele luminează puternic, şi din păcate cei ce conduc tot nu văd bine, provocând accidente fie din neatenţia lor, bazându-se pe lumina farurilor, fie că îi orbesc pe cei ce vin din sens opus.
Orbirea aduce întunericul, pe întuneric omul nu percepe cele înconjurătoare, e străin de cele care-l împresoară. 
Aşa e şi pe lumea cealaltă, dacă în viaţă nu l-ai avut pe Dumnezeu care este Lumină, dincolo nu vei avea decât întuneric, vei fi în imposibilitatea de a vedea ceva, cu atât mai mult împărăţia cerurilor.
Ce e şi mai trist că de multe ori oamenii se bucură de luminile false, de petarde şi focuri de artificii costisitoare, ei nu percep lumina care vine din interior, ei nu percep lumina care vine de la Dumnezeu, ei sunt orbi cu ochii deschisi, orbiţi de mândria şi bogăţia strălucitoare a celor lumeşti.
Aş vrea să spun în încheiere că la Paşti, când preotul spune "veniţi să luaţi lumină", lumea se înghesuie să aprindă lumânarea şi să plece acasă la gratare. Adevărata lumină o primeşte cel care rămâne la slujbă, cel care-L primeşte pe Cel ce este Lumina lumii, pe Hristos, cel ce ştie să păstreze lumina un an de zile. Cine nu poate face asta este predispus orbirii.

vineri, 20 august 2010

LASA-MA PAPA LA MARE



Făcui ce făcui şi fusei la mare şi anu’ acesta.  Nu vreau să mă laud, pentru că  nu am făcut ceva util societăţii, poate doar unora care au de câştigat de pe spinarea turiştilor obosiţi după un an de muncă, şi care, în dorinţa de a se simţi serviţi şi ei măcar de 5 ori pe an dau cu banul pentru a avea de ce se plânge când se întorc din concediu.
Ce mai tura-vura, am ajuns, am şi tăiat-o la plajă, şi am început analiza a tot ce mişcă prin iscusite şi meşteşugite vorbe cum numai la Radio Şanţ poţi auzi. Subiecte erau gârlă, tablele zornăiau de mama focului, soarele ardea, apa era ciorbă de caldă şi mai era ceva. Mai era ceva ce nu m-a lăsat să mă odihnesc. Odată că zgomotul  era strident, apoi pentru că zgomotul mi-a dat de gândit.
Să vedeţi. După cum ştiţi fiecare vârstă are felul ei de a percepe lucrurile, apoi fiecare lucru îşi găseşte locul pe grupe de vârstă, apoi fiecare vârstă percepe plăcerea în moduri diferite.
Şi aşa se face că după ora 9, veneau băieţii şi fetele. Reclamă: „ ia porumbelu’, duulce şi gustos, tare şi fierbinte, ia porumbuu. Pufuleţi proaspeţi şi seminţe ambalate aveeem, mere clasuratee , cu poneiul de la mare cea mai frumoasă plimbareee”.  Rupere băi fraţilor, ce nu face un părinte pentru copilul lui, care copil crede că ceea ce se strigă pe plajă este cel mai bun lucru care i s-a întâmplat în viaţă. Ce teme, ce citit şi scris, ce rugăciuni, nimic, totul pentru stomac.
Staţi să vedeţi că nici la clasa de părinţi nu stăm bine. Excese. Bani la greu pentru un pahar de bere, de apă sau de suc. La mese, puhoi, tăvi pline, mormănite, şi la fel de pline lăsate, că are şi el stomacul demnitatea lui, de multe ori depăşindu-o pe cea  a creierului.
Să mă scuze acum cei de vârsta a treia, că erau şi din aceştia, care în urma reclamei făcută de băieţii guralivi, luau „aspra de baie şi nămolu’ pentru a se obişnui cu pământul” aşa cum ziceau lângă mine 2 familii.
Vreau să vă spun în încheiere că oferta mării este doar pentru trup.  Dacă nu eşti bine ancorat în viaţă, pentru cele câteva zile petrecute acolo uiţi de suflet, şi e mare păcat. Oferta e tentantă ca oricare plăcere oferită de această lume, iar gustul final este unul amar, sau sărat după caz, pentru că deşi priveşti cu ochii mii de km de apă, deşi apa te împresoară din toate părţile, poţi suferi de sete. Nu e potabilă. E ca viaţa. Te înconjoară din toate părţile şi-ţi lasă un gust amar. Şi se mai întreabă unii de ce ne rugăm pentru un loc de odihnă, un loc de verdeaţă.
În rest, nicăieri nu e ca acasă.

miercuri, 18 august 2010

DE CE NU SUNTEM FERICITI

Într-un mic orăşel trăia o femeie cu cei doi feciori ai ei. Unul dintre feciori era negustor de umbrele iar celălalt îşi câştiga existenţa vânzând sandale.
Această femeie era mai mereu tristă. Văzând‑o mereu în această stare de tristeţe, un om a întrebat‑o:
- Ce te supără femeie? Ce necaz îţi chinuie sufletul?
Femeia îi răspunse:
- Vezi dumneata, acum plouă. Unul din feciorii mei trăieşte din vânzarea de sandale. Din cauza vremii afacerea lui are de suferit. Cum să nu fiu necăjită?
Peste câteva zile soarele îşi făcu simţită prezenţa în micul orăşel dar mai puţin în inima femeii căci ea tot tristă şi abătută era. Nedumerit acum, omul o întrebă din nou:
- Acum e soare, nu asta aşteptai? Feciorul tău are acum o afacere prosperă vânzând sandale, de ce eşti în continuare supărată?
Femeia îi răspunse:
- Ooo, vezi dumneata, celălalt fecior al meu vinde umbrele. Cine cumpără umbrele pe vremea asta însorită? Înţelegi acum de ce sunt tristă?
- Sunt şi mai nedumerit acum, răspunse omul. Din câte mi‑ai vorbit despre feciorii tăi, eu înţeleg că tu ar trebui să fii mereu o mamă fericită. Când plouă, feciorul tău care vinde umbrele prosperă iar când e soare celălalt fecior al tău vinde sandale.”
„În timp ce înţeleptul este fericit şi în iad, prostul suferă şi în rai.”


De pe mail

luni, 9 august 2010

ALO! ALO! N-AM SEMNAL

Să presupunem, chiar dacă pare absurd, dar să presupunem că în urma unor rugăciuni făcute din tot sufletul, Dumnezeu te ascultă şi-ţi promite că în urma rugăciunii făcute vei avea posibilitatea ca în cazul unei greşeli ce înseamnă condamnarea ta pe vecie, să-L poţi contacta cu un ultim telefon, aşa cum se întâmplă cu unii deţinuţi din lumea reală.
Evident că de bucurie că ai numărul de telefon cu care poţi vorbi cu Dumnezeu  suni pe toată lumea, le spui ce ai dobândit tu, ce şansă fantastică ai de a scăpa de vreo condamnare, că eşti un privilegiat. Apoi, ca tot omul care-şi simte spatele acoperit, începi să abuzezi de noua ta viaţă. Ca o paralelă dacă vreţi, teribilismul unor persoane în faţa legii, care având pe cine sus-pus, nu se sinchisesc să înfăptuiască anumite fărădelegi ştiind că nu vor fi niciodată pedepsiţi.
Dar să revenim la omul nostru care foarte fericit uită de faptul că trebuie să păstreze o anumită conduită,să se poarte într-un anumit fel, să aibă o conduită ireproşabilă faţă de semeni şi faţă de sine în cele din urmă. În fericirea că are telefonul lui Dumnezeu uită în cele din urmă de celelalte numere din agendă, acele numere nu mai contează, nu îl pot ajuta cu nimic, el îl are pe Dumnezeu şi e de ajuns.
Trece timpul, şi cu prea marea încredere în numărul de telefon, şi ideea că tot ceea ce face e bine şi e făcut în numele Domnului uită cu totul de oameni, îi tratează cu indiferenţă la început, apoi îi persecută. Vă sunt cunoscuţi astfel de oameni? Mie da, îi văd mereu, pe aceia care cred că au telefon direct cu Dumnezeu şi care cred că indiferent ce vor face aici pe pământ doar un telefon vor da şi vor fi absolviţi de orice vină.
Trece vremea omul din povestea mea cade în plasa plăcerilor perverse şi plăteşte cu moartea. Senin în faţa morţii, chiar trufaş zice: „ voi da un telefon şi voi scăpa”. Zis şi făcut, formează numărul , sună şi cineva răspunde clar „da!”  „Alo!, Doamne, sunt eu, ştii mi-ai dat numărul asta, alo, mă auzi?” La celălalt capăt se aude aşa „ nu te aud, e slabă legătura, nu ai semnal, revino mai târziu” şi se închide telefonul. E prea târziu, e degeaba, e valabil doar un apel, e pierdut pe vecie. Pe lângă el trec oamenii fără telefon, ei nu au avut numărul lui Dumnezeu, ei se duc direct la El acasă, îi aşteaptă cu uşa deschisă, ei cunosc drumul, pentru că ei au vorbit toată viaţa cu Dumnezeu, nu prin telefon, ci prin rugăciune, că la rugăciune nu se pierde semnalul.
Aţi auzit? Alo? Nu vă aud! Poate dacă doar faceţi un comentariu, că aşa vă văd şi eu şi toată lumea. 

vineri, 6 august 2010

FACE TO FACE



ILUZII
Mi-aş fi dorit să am seara somnul de dimineaţa.
Mi-aş fi dorit ca datoriile să se transforme în depozite.
Mi-aş  fi dorit zbor pentru a scăpa de praf şi aglomeraţie.
Mi-aş fi dorit să aud gândurile pentru a nu mai fi nevoie de strigăte asurzitoare.
Mi-aş fi dorit să fiu atât de mic încât să pot să lupt corp la corp cu viruşii ce distrug lumea.
Mi-aş fi dorit să fiu atât de mare încât să nu mă clintească nimeni când iau o hotărâre dreaptă.

DEZILUZII
Dacă toţi copiii ar asculta de părinţi, am avea bătrâni fericiţi.
Dacă am avea un gram de venin, am omorî un om; dacă am avea credinţă cât un grăunte de muştar, am muta un munte.
Dacă aşteptăm să se schimbe lumea, nimic nu se va schimba; dacă fiecare se schimbă, lumea se va schimba cu siguranţă.

SPERANŢE
Şi totuşi mă bucur de viaţa pe care mi-a dat-o Dumnezeu.
Şi totuşi mai există oameni care ascultă şi ce spun eu; dar sunt oameni la care alerg şi eu să ascult.
Şi totuşi nu sărăcia e problema, ci cauzele sărăciei. Nu boala, ci cauza bolilor. Nu moartea e importantă ci felul în care pleci din viaţă.
Şi totuşi nu e important să ai un renume. E important să ai un suflet, pentru că azi şi statuile au nume şi renume, ba chiar şi câinii şi porcii.
Şi totuşi, dacă v-am plictisit, nu vă supăraţi, că faceţi riduri şi lumea observă repede schimbarea în rău.
Şi pentru că tot timpul se produc schimbari, mă gândeam că nu ar strica deloc să facem şi noi o schimbare a lumii în care trăim, adică a noastră personală, că să fim serioşi, fiecare trăieşte în lumea lui, fiecare trăieşte pentru el căci în general, ceilalţi  nu prea contează.


duminică, 1 august 2010

VA DERANJEAZA CUMVA DACA.....

Trebuia să scriu şi despre asta. Îmi stătea în gât. Ştiu că nu e frumos, că nu se cade, dar trebuie să lămuresc şi treaba asta, prin comentariile celor ce veţi citi măcar şi-n treacăt această postare.
Am fost nevoit de mult prea multe ori ca din cauza unor cunoştinţe sau chiar prieteni să sufăr, din partea unor persoane străine sau oficiale să am probleme. De care? De sănătate. Cum? Prin acceptarea păcatului, de complezenţă.
Prin urmare mi s-a întâmplat ca la anumite mese, nunţi, botezuri, cumetrii şi altele asemenea, să am parte de compania unor oameni drăguţi, atenţi, cunoscuţi sau necunoscuţi. Înainte de toate, vreau să reamintesc că nici eu nu sunt perfect, că am şi eu probleme ca tot omul.
Partea dificilă vine atunci când cineva de a masă te întreabă: „vă deranjează că fumez?”  Sau „vă deranjează dacă dăm muzica mai tare?”.
E, ce faci în astfel de momente. Normal că mă deranjează, că nu sunt fumător, că fumatul mă deranjează la gât, că muzica tare te face să strigi şi rămâi fără coarde vocale. Normal că mă deranjează. Dar ce faci, că e persoană cunoscută, sau e străină, şi din complezenţă zici: „nici o problemă, fumaţi, că nu mă deranjează. Şi ai făcut păcat de două ori. Odată că ai minţit, şi a doua oară că încurajezi păcatul. Plus că a doua zi nu mai poţi să cânţi nici măcar un arpegiu.
Aş putea să spun răspicat, da, mă deranjează. Şi atunci o să zică cei cu care stai la masă: „frate, asta e după altă planetă”. Şi apoi să nu-ţi mai adreseze o vorbă.
Da să nu credeţi că e uşor. Nu mă gândeam că diavolul poate să îmbrace păcatul într-un context aproape fără ieşire. Viclenie mare. Şi acţiunile pot fi extinse, că dacă nu bei cu ei şi cât ei, nu eşti bun. Dacă nu dansezi până cazi eşti slab. Dacă nu mănânci seminţe, te dai de la oraş, dacă nu bei din sticlă eşti simandicos.  Dacă şi dacă şi dacă.
Până la urmă eu să fac ceea ce simt, să spun în faţă celui ce mă întreabă că într-adevăr  mă deranjează şi fumul, şi zgomotul peste măsură, şi ploaia din stropi de salivă expectorată la ureche în timp ce se încearcă inocularea unor idei cu care nu sunt de acord.
Dacă nu sunteţi de acord cu mine, sau aveţi alte idei, vă aştept cu comentarii.
Nu e aşa că nu vă deranjează?