luni, 29 iunie 2009

A MURIT SI NEA ION


Cum care Ion ? Nu-l cunoasteti ? Nu a spus de el la televizor, nu a scris de el in ziare? Ce lume mai frate, sa nu-si aduca aminte de nea Ion, ca a fost si el om. In ce societate traim. Pai adica cum, unii sunt pomeniti si altii raman necunoscuti pentru vesnicie.
Din fericire, nea Ion din aceasta postare e fictiv, e unul dintre cei multi care-si fac datoria aici pe pamant asa cum a lasat Dumnezeu pe om sa si-o faca, un om care a muncit sa-si faca o casuta frumoasa cu gradina, un om cu copii, pe care i-a crescut cu dragoste, obisnuit cu greul, cu dragostea si aprecierea fata de lucrul bine facut, cu o sotie care l-a urmat si ajutat in toate momentele frumoase si urate din viata. Nea Ion este unul dintre cei multi si oropsiti de soarta, care nu s-a bucurat de placerile vicioase ale lumii in care traim.
Dar dupa cum stiti a murit si nea Michael Jackson, om si el, deosebit, poate chiar prea deosebit. Cu siguranta despre el stiti totul, a fost dat la televizor, la radio, in ziare, a fost chiar ridicat la rai inainte de a fi ingropat, sau incinerat, asta pentru a se obisnui cu focul. Eu nu am fost fan, nu pot sa neg ca a avut o muzica ce a facut furori in randul a milioane de oameni, dar pana a face atata galagie pe marginea acestui subiect.......... .
Nu doresc sa supar nici un fan, nu doresc sa ponegresc memoria unui mort, dar totusi pentru o persoana care a dorit sa se joace de-a Dumnezeu, sa-si schimbe culoarea pielii, sa-si schimbe fata, e cam multa publicitate inainte de a merge inaintea judecatii. Si eu cred ca e destul de greu sa explici acolo cum e cu pedofilia, cu copii din mama surogat, cu schimbarea fetii, cu milioanele de dolari vanturate pe parcuri de ditractie intr-o lume in care se moare de foame.
In mod normal nu as fi scris asta, dar vreo 2 zile am fost nevoit sa inghit fel si fel de comentarii hilare, puerile, fara sens despre un om, care cel putin pentru noi romanii nu a facut nimic concret, ci doar a cantat si a incasat o uriasa suma de bani, asta in timp ce nea Ion cotiza din micul salariu la sustinerea economiei nationale. Si de nea Ion nu zice nimeni nimic.
Treaba este ca acolo la Dumnezeu se vor intalni si nea Ion si nenea Michael, si cu sigurata Dumnezeu care nu e partinitor ii va judeca pe amandoi cu aceeasi masura, si nu stiu eu rezultatul, desi il banuiesc. Oricum cu siguranta lacrimile varsate de sotia si copii lu´ nea Ion vor fi mai curate si mai sincere decat ale celor care lesinau acum ceva timp pe langa scenele in care se executau pasii mergatori.
Bunul simt si datoria de om ma face insa ca la sfarsitul acestei postari sa zic ,,Dumnezeu sa-i ierte" pe amandoi, si sa intaresc inca odata ideea ca desi aici unii sunt ridicati pe inalte culmi fara merite deosebite, la Dumnezeu sunt egali.

Nu credeti ? Vine si timpul ala cand vom vedea asta.


miercuri, 24 iunie 2009

ICRELE NEGRE SI MAMALIGA


Mi-am adus aminte in perioada asta de criza de o intamplare petrecuta la o masa unde eram impreuna cu niste cunoscuti, oameni ,,de oras'', pricopsiti, cu radacini adanci in tarana de la sat, care sub palaria prea larga al boierimii fara scoala din civilizatia asfaltului au venit sa dea lectii celor arsi de soare pe campiile patriei.
Hilarul situatiei a venit pe parcursul discutiilor despre biata noastra societate care se zbate intre viata si moarte pentru existenta, despre durerea celor de la oras fata de cei de la tara care stau la munca bruta pe 2 lei, despre situatia celor de la oras care indura lipsa spatiilor verzi, caldura si traficul infioratoare. Mai era putin si incepea jeletul. Numai ca la un moment dat, un prieten, din cel ortoman cum zisei, a inceput sa spuna:,, ce bine de voi ba, mancati sanatos, mamaliga, carnati, branza, toate naturale, iar noi dam milioane pentru o lingura de icre negre sau rosii, pana si apa o cumparam pe bani grei".
Acu, cand auzi asemenea probleme mai ca sa-ti vina sa plangi, da ce sa faci ca te vede auditoriul, asa ca te abtii, si discuti mai departe. Problema e ca nu-ti mai vine sa mananci cand stii ca omul de langa tine sufera din cauza capitalismului, ca este o victima , ca e oarecum blestemat sa traiasca asa, cu icre negre si scumpe. Aproape ma simteam vinovat ca eu, cel cu mamaliga si carnatii ma inec in colesterol, in timp ce prietenul meu se osteneste cu painea prajita pe care intinde un strop de unt si o lingura de caviar. Sa intri in pamant , nu alta. De, zic si eu, asa o fi scris, ca ei sa sufere si noi sa o ducem bine. Unde mai pui ca in timp ce mancam doar ce-i suna telefonul prietenului meu, care primeste o alta veste proasta; un alt cunoscut, il invita la sfarsit de saptamana la o partida de tenis la Milano, iti dai seama, saracu ce de stres, avion, bagaje, fus orar decalat cu o ora, transpiratie la tenis, criminal nu gluma. Si el zice apoi: ,,vezi de aia sunteti voi fericiti ca nu sunteti mereu pe drumuri ca noi, stati acasa la munca, la aer sanatos".
S-a terminat si masa, am plecat fiecare la casa lui. Acasa m-am tot gandit daca poti face fata unui program care sa cuprinda viata mea si a prietenului meu. Adica el sa poata sta la aer curat de tara si sa joace tenis la Milano, iar eu sa mananc icre negre si sa ma duc la sapa.
Sincer, nu se poate. De ce? Icrele negre nu sunt bune cu mamaliga. Mamaliga e buna cu carnati, iar mie nu-mi place caviarul. Asa ca fiecare sa-si vada de drumul lui pentru ca.....asta-i viata.

A TA, CAT E DE MARE?


Întrebări auzite la tot pasul. ,,Cât e a ta? Cât ai? Mamăăă, e imensă, cum faci faţă? Nu e prea mult? Câte cafele bei pe zi? Câte ore muncesti? De ce nu o aveam şi eu la fel". Da, lumea e curioasă în  a cunoaşte tot ce are omul. Cât e de mare curtea,  apartamentul, cât de mari sunt copiii, poate cât de mari sunt fructele pomilor tăi. Unii vor să ştie dacă mai ai burta mare dacă bei vinul cu apă sau fără, şi dacă da, de ce aşa. Vor să ştie dacă ţii părul tot cu coada aia lungă,  câţi ani ai, câţi mai ai până la pensie, cât ai pensia sau salariul, sau halatul, cât e halatul..... Asta e lumea, să ştie tot. Totul se cântareşte, totul se măsoară, totul are un preţ, totul e calibrat, totul e etichetat. Poţi  zice ceva, dar poţi să nu răspunzi; ai n-ai chef, răspunzi, că întreabă omul şi dacă întreabă trebuie sa-i răspunzi, trebuie să verşi din tine tot, tot ce ai în casă, în curte, în borcane, pe desktop, sub pat. Tot. Tot. Oricum sunt destui anonimi nepoftiţi care se uită peste gard, îti intra în casă, în curte, în calculator, ba mai mult decât atât iti intra în suflet, şi ceea ce e mai grav, e că îţi intră în suflet cu bocancii, şi te joacă în picioare.
Că aici e durerea, dacă mulţi  te tot întreabă  ce vrei şi ce nu vrei, despre tot ce zboară şi se mănâncă,  puţini sunt ce-i ce te întreabă ,,mai poţi mă, mai rezisti, mai trăieşti, vrei să te ajut cu ceva?". Nuuuu, când e vorba de suflet nimeni nu te mai întreabă nimic.
Sunt convins că aţi auzit cu toţii de oameni cu inimă mare, nu despre aceia care au probleme cardiace şi care sunt destui de altfel, ci despre aceia cu suflet mare, cu suflet de aur care sunt puţini. Pe ei nu-i intreabă nimeni ce valoare au, nu sunt băgaţi în seamă.
Sunt puţin trist că se pune valoare pe non valoare, pe tinichele strălucitoare şi zornăitoare. Dar, asta e ai intrat în horă trebuie să joci. Acu' să nu credeţi că fac eu pe lupul moralist, nuuu, în nici un caz, că dacă lumea ar fi fost perfectă eu nu aş fi existat în ea, că nu-s perfect. Încerc să scot în evidenţă valoarea omului raportată la suflet, nu la ceea ce vedem.
Şi Scriptura zice superb  "ce-i foloseşte omului dacă va caştiga lumea întreagă şi îşi va pierde sufletul său, sau ce poate omul să dea la schimb pentru sufletul său?" Marcu 8-36,37.
Întrebare întrebatoare, nu? Gândeşte-te şi tu, ce ai putea să dai la schimb pentru suflet, ai ceva mai de preţ? Daca da, spune-mi şi mie, dacă nu, preţuieşte şi tu sufletul mai mult.
Şi pentru că suntem la capitolul unităţi de măsură, tu cât ai sufletul de mare,  ce valoare are sufletul tău, îmi poţi spune?
Ai văzut ce curios sunt, ce să-i faci, om sunt şi eu, nu?

duminică, 21 iunie 2009

EXCURSIE PRIN CIMITIR


Nu e parodie, e simpla constatare a unui fapt, anume că poţi face o excursie memorabilă şi într-un cimitir, în locul acela, ştiţi voi, unde de obicei oamenii se duc fără să se mai întoarcă, sau mai bine zis sunt duşi de altţi, pe ultimul drum.
De obicei, o excursie adevărată, se poate face instantaneu, fără o pregătire deosebită, important să fie bună dispoziţie, să fie adrenalină. Dar o excursie în cimitir.....eee? E deosebită, poţi spune că există şi un pic de adrenalină, dar cu siguranţă că nu există antren, deşi poţi avea surprize oricând şi in privinţa asta.
Cimitirul este patria terestră a celor care nu mai sunt, a celor din lumea ailaltă, a celor mulţi, pentru că acolo sunt mai mulţi decât aici afară, şi sunt tăcuţi, ca pământul.
Acest loc, cimitirul, în toată tăcerea lui vorbeşte mai mult decât o carte de istorie şi nu falsifică datele, ba mai mult decât atât devine punct de reper pentru toate generaţiile de oameni care în pelerinajul acesta terestru numit viaţă, vin să se  descarce de probleme la căpătâiul celor care deja au plătit tributul trecerii prin această lume.
De obicei în excursia prin cimitir ai nevoie de lumânări, de flori, de tămâie şi de curaj, nu din cauza strigoilor, că nu există, ci curajul de a privi cu tărie la crucea de la căpătâiul celor adormiţi, conştientizând ceea ce vezi, anume, rapiditatea cu care omul călătoreşte prin valurile de pe marea vieţii.
Excursia prin cimitir are un traseu bine stabilit. Mai întâi la căpătâiul celor dragi ai familiei, apoi, aşa cum se întâmplă de obicei, din curiozitate, mai pe la toate crucile de la morminte întrebând şi exclamând  aici cine o fi; mamăăă cât a trăit ăsta; uite săracu ce tânăr a murit; ăsta era soldat, celălalt doctor; pe ea au îngropat-o mireasă...". Excursia este pigmentată de întâlnirea prin cimitir cu alţi cunoscuţi veniţi şi ei la rândul lor sa aducă un omagiu, o lacrimă la căpătâiul celor adormiţi.
Chipurile de pe cruci, pozele mai noi sau mai vechi, pozele de familie, pozele color şi alb-negru, sunt şi ele mărturia trecerii omului prin această lume. În rest.....linişte, iarbă, miros de tămâie şi flori, linişte, plâns, linişte.
Liniştea aceasta care spune multe este întreruptă de un copil care venise cu bunica la cimitir. Femeia era la cavoul familie, copilul citea pe crucile din cimitir: ,,aici odihneşte robul(roaba) lui Dumnezeu", mai incolo citea la fel, dincolo la fel. La un moment dat vine la bunica-sa şi întreabă ,,mamaie, dacă ăştia toţi sunt robii lui Dumnezeu, oamenii cei răi unde sunt îngropaţi"?
Corectă întrebarea. Oare toţi de acolo au fost robii lui Dumnezeu, toţi au plăcut lui Dumnezeu când au fost vii?
Cugetaţi şi singuri când mergeţi la cimitir, în  EXCURSIE.
Eu cred că dacă vrem să vedem cine suntem cu adevărat, dacă vrem a cunoaşte ce este omul, dacă vrem să învăţăm un pic de istorie, dacă nu avem bani de o excursie all-inclisive prin nu ştiu ce staţiune, putem merge, nu pe ultimul drum, normal, ci doar în excursie prin cimitir, la căpătâiul celor ce se ODIHNESC.

Apropo, riscurile unor eventuale probleme sunt egale cu zero. Acolo e doar liniste.

sâmbătă, 13 iunie 2009

IARBA VERDE DE ACASA



La asta m-am gândit o juma' de zi într-o căldura sufocantă, într-un trafic infernal, doborât de mirosul asfaltului încins, de claxoanele stridente şi de timpul pierdut degeaba pe drumurile nesfarşitei corvoade birocratice în care ne desfătăm zi de zi.

Pentru un născut, crescut, trăit la ţară,  civilizaţia asfaltului încins devine o particică de iad. Numai că aici pe asfalt nu te chinuie nimeni, ci de bunăvoie şi nesilit de nimeni devii participant la trafic într-un concert sadomasochist.
Şi cum să nu mori de toţi nervii când ştii că acasă ai o curte cu iarba verde, crudă, mirositoare, presărata ici colo cu pomi şi flori, ca într-un pastel aşteptându-te  să te întizi şi să respiri sănatate curată şi gratuită.
Cu siguranţă că m-am gândit şi la zilele creaţiei,  cum  că Dumnezeu în atotştiinţa Sa a cunoscut că omul o să mai aibe nevoie şi de iarba, cum frumos zice un cântec arhicunoscut.
  E frumoasă iarba peste tot, da' tot nu e ca cea de-acasă, cea pe care o cunoşti, o cureţi, o uzi, o vezi zilnic, o calci fără frica de amendă.
Bine, poa' să zica cineva, ce romantic şi ăsta, de-aia nu mai pot eu de iarba lui. Dar asta nu contează, eu voiam să zic altceva. Anume că acasă îţi găseşti liniştea, departe de traficul încins la maxim. Apoi iarba, prin analogie, are ceva în comun cu omul. Cum? Păi aşa bine, pentru că iarba ca şi omul este des calcată în picioare; pentru că iarba ca şi omul se lasă purtată dupa cum bat vânturile; pentru că iarba ca şi omul  se luptă cu buruienile pentru (con)vieţuire; pentru că iarba ca şi omul are un sfârşit, se usucă şi se aruncă, aşa cum spune Biblia  că ,,viaţa omului e ca iarba câmpului". Vezi?
Şi acu', aşa pentru încheiere, pot spune că poţi călca iarba, poţi dormi pe iarbă numai să nu fumezi iarbă.
Oricum, oriunde m-aş duce şi oricât aş suferi, gândul că mă întorc la iarba verde de acasă, mă linişteşte, mă răcoreşte şi mă întăreşte.

joi, 11 iunie 2009

SA MOARA SI CAPRA VECINULUI



Pe vremea când Dumnezeu se plimba pe pământul ăsta, mergând El din sat în sat, a ajuns într-o aşezare românească unde a fost găzduit de un om. Şi omul acesta o ducea binişor şi era fericit. Numai că Dumnezeu a văzut cum omul nostru se uită mereu cu jind la curtea vecinului său. Căci vecinul său avea o capră şi avea mereu lapte şi brânză de la ea şi mai vindea iezi, ce mai, o ducea mai bine ca vecinul său. Şi i-a povestit omul nostru lui Dumnezeu că era o vreme când avea şi el o capră, dar că a sa capră murise de curând şi nu mai avea parte de cele de care se bucura vecinul.
Şi văzând Dumnezeu asta, şi ştiind că omul l-a primit în casa sa  şi i-a dat şi lui din puţinul său, i-a zis cam aşa: omule, eu, cel pe care ai binevoit să-l găzduieşti, sunt Dumnezeu, aşa că cere-mi ceva şi îţi se va da. Iar românul a zis: Doamne, să moară şi capra vecinului.
Bine a spus Hristos ,,nu ştiţi ce cereţi". Se întâmplă chestia asta la tot pasul şi-n tot timpul, ca omul să ceară de la Dumnezeu nu ceea ce-i trebuie lui, ci ceea ce-i face rău aproapelui său, bucurându-se sadic de răul celui de lânga el.
Nu ştiu de ce se petrece acest lucru, nu ştiu de ce să-ţi doreşti într-un moment în care toate-ţi merg  binişor să moară şi capra vecinului. Căci de multe ori, cu siguranţă vă spun asta, ceea ce vezi la cei lângă care locuieşti, la cei cu care lucrezi să nu fie aşa cum crezi, ca în sufletele lor să fie durere, să aibă probleme, chiar dacă din complezenţă afişează o mimă binevoitoare.
Românii mai au o vorbă: ,,paşte iarba pe care o ai de păscut şi mergi pe drumul pe care ai plecat", chiar dacă asta înseamnă să împaci şi capra şi varza.
În concluzie, dacă vecinul tău încă mai are o capră cărei nu i-ai pus gând rău, lasă-l pe el şi pe animalul său şi ia aminte că poate ai altceva mai bun de cerut de la Dumnezeu.

miercuri, 10 iunie 2009

,,SA MOR EU"

Nimeni nu vrea sa moara, lucru cert, desi nu e zi sa nu aud formula magica ,, sa mor eu" daca te mint, daca nu e asa, daca nu voi face si voi drege. Zau asa.
Acu povestea cu baba care-si tot cerea moartea o stie si copilu' mic, si cu toate astea lumea tot zice ,,sa mor eu". Bineinteles ca daca ai sta sa discuti problema la nivel academic, ai constata ca analistii ar zice ca aceasta exprimare vine sa intareasca un cuvant dat, si care la o adica ar putea fi contestat. Poate ca asa e, dar omul de rand, zice, fara sa se gandeasca, si daca nu-l crezi continua si zice ,,sa n-am parte; sa n-apuc ziua de maine; sa moara ce-am pe casa; sa n-am parte de ce-am in fata ochilor".
Aceste alinturi, binecuvantari familiale si prietenesti sunt hilare pana la momentul in care nu te lezeaza personal, adica daca auzi la altii te amuzi, iar daca-ti sunt adresate, scoti din lada de zestre a familiei cuvintele de rigoare pentru contraofensiva.
Dar deja m-am dus departe, pentru ca lumea lupta sa traiasca, sau cel putin asa se vede la suprafata. Si atunci de unde chestia cu moartea? Desi suntem un popor crestin la care constientizarea faptului ca sufletul nu moare inca exista, deci moartea nu are influenta totala asupra omului, totusi expresia ce face titlul aceste postari este foarte des intalnita. Nu am adus in discutie expresiile porno care fac referire la mortii familiilor, nici la cele la adresa persoanei, pentru ca stiu sigur ca le cunoasteti. Serios, ca sa nu zic ,, sa mor eu''.
Optiunea drumului de mine ales in viata a facut sa vad multi oameni murind, sau pe patul de moarte, si de cate ori aud expresia mai sus mentionata, zambesc trist la ideea ca daca cel care o rosteste ar sti ce-si doreste, ar rosti o alta formula de intarire a cuvantului sau, cum ar fi,,pe cuvant de onoare"(cine are, normal).
Nu crezi? Sa traiesc eu (alaturi de voi) daca nu e asa.
video

duminică, 7 iunie 2009

PRETU' CORECT

  • Detest sa merg la cumparaturi, nu-mi plac targurile, magazinele, hipermarketurile, poate unde niciodata nu am bani de ajuns sa cumpar ceea ce-mi doresc, si frustrarea se transforma intr-un morman de indispozitie, in dorinta de a nu mai cumpara nimic.
  • Dar, pentru ca mereu exista un dar, nevoia te impinge la cumparat, ca trebuie sa mananci, sa te imbraci, sa te incalzesti..... .
  • Si cu toate astea mi-ar placea sa merg la un targ de virtuti, unde moneda de schimb sa nu fie banul. Parca si vad asezate pe standuri virtutile, viu colorate, bine pazite, nealterate, asteptand potentialii clienti. Clienti de seama? Nuuu, oameni simpli, fara card, fara cont, fara fite. Pai bine poti zice, daca nu are card, bani, cont, cu ce cumpara?
  • Stai sa vezi. Sa presupunem ca unul are credinta multa, dar nu are rabdare. Te duci la standul cu rabdare si faci schimb. Si daca ai rabdare si mai colinzi printre standuri, poti sa faci rost si de curaj, si de dragoste, de iertare, de ascultare, de nadejde, de multumire, de binefacere. Le poti avea pe toate fara nici un leu, fara nici un euro sau dolar, doar la schimb cu alte virtuti.
  • Acu, problema e cum faci rost de virtuti pentru a avea ce da la schimb. Foarte simplu. Te duci la Dumnezeu si-ti da. Il gasesti de obicei in biserica, dar si acasa sau pe drum. Trebuie doar sa-I zici din tot sufletul ,,Doamne ajuta-ma si pe mine!" Dar din tot sufletul, cu toata fiinta, nu asa la cacealma.
  • Invers, Dumnezeu iti da dar nu-ti baga-n traista, ceea ce inseamna ca daca risipesti si bruma de avere, de virtuti cu care esti inzestrat, cheltuindu-o pe desfatari, e greu de recuperat dar nu imposibil.
  • Eu am plecat la cumparaturi, si daca ajung la standul cu virtuti poate o sa va spun cum merg treburile pe acolo si mai ales care e PRETU' CORECT.

joi, 4 iunie 2009

GĂLĂGIA DE LA MASA TĂCERII



De multe ori am ramas surprins de cinismul, de falsitatea cu care oamenii isi trateaza apropiatii in momentele intime, deosebite, unice chiar.
Sa facem un exercitiu de imaginatie, simplu si la indemana oricui. La o masa rotunda, oameni imbracati la tol festiv, cu zambete mieroase, dulci-amarui, joviali de se zbarleste pielea asteapta. Ce? Pai asteapta sa plece mai repede acasa, pentru ca au venit din pura obligatie, de rusine, de nevoie la eveniment. Care eveniment? Nu conteaza, oricare, un eveniment fericit in viata unui apropiat.
Si e galagie frate, mare galagie, o galagie care nu spune nimic, o galagie care ar pali in fata unui minut de liniste, care fie vorba intre noi, spune mai multe decat 10 ore de galagie. Pana sa vina momentul deschiderii, complezenta este cuvantul de ordine, o mica barfa, sau una mai mare ca tot esti acolo adunat, sa faci galagie la masa tacerii. De ce zic asta, pentru ca e galagie dar de fapt nu se vorbeste nimic, sau cum ziceau un hâtru in viata ,, se vorbeste discutii".
Eu acum vorbesc, ca asa trebuie, sa zic si eu ceva ca sa ma aflu in vorba, dar gandul ma duce la momentu sublim, plin de incarcatura si emotie care se numeste MASA, momentul la care batranii se adunau si multumeau Lui Dumnezeu pentru cele date, si masa aceea era tot rotunda, dar mica, pusa in mijlocul camerei, si satura o casa intreaga. Era liniste, se auzeau doar lingurile de lemn in cenacul cu mancare, era liniste si linistea vorbea.
Revenind la oile noastre, la masa noastra mare care nu satura pe nimeni, la galagia care nu spune nimic, la tacamurile de fite, ma gandesc ca de aia face omul indigestie, mananca cu noduri de la vorba multa, si unde mai pui ca in ultimul timp se mai poarta si un pahar de vorba, de tot sa te saturi.
Nu ca zic, da pe nimeni nu am vazut sa multumeasca dupa masa, nu Lui Dumnezeu, ca de El au uitat oamenii, macar gazdei pentru primire si omenie. Ori poate din cauza galagiei mi s-au infundat mie urechile si nu am auzit.
Eu va urez perpetuum, sa aveti pofta la masa, liniste si multumire in suflet.

marți, 2 iunie 2009

EXISTA RĂUL ?

Intr-o zi un profesor universitar s-a decis sa-si infrunte studentii. Asa ca i-a intrebat daca Dumnezeu a creat tot ce exista.Un student curajos a raspuns ca da.“Chiar tot”, a intrebat profesorul? “Da, tot”, a raspuns studentul.“Atunci Dumnezeu a creat si raul. Pentru ca raul exista”, a replicat profesorul.La acest argument studentul nu a mai stiut ce sa zica si a ramas tacut.Profesorul era satisfacut de ocazia de a demonstra inca o data ca, credinta este doar un mit.Deodata un alt student a ridicat mana si a spus:“Pot sa va adresez o intrebare, domnule profesor?”“Bineinteles”, a venit imediat raspunsul“Frigul exista?”“Bineinteles!” A raspuns profesorul. “Nu ti-a fost niciodata frig?”“De fapt, domule profesor ma simt nevoit sa va contrazic: frigul nu exista. Stiinta fizicii ne spune ca frigul este absenta caldurii. Un obiect poate fi studiat doar daca acesta emite caldura deoarece doar caldura obiectului transmite energie care apoi poate fi masurata. Fara caldura, obiectul este inert, incapabil sa transmita semnale. Frigul nu exista. Oamenii au creat termenul de frig pentru a exprima lipsa caldurii”.Studentul continua cu o alta intrebare:“Dar intunericul?””Exista”, vine raspunsul profesorului.“Din nou gresit, domnule profesor. Intunericul este lipsa luminii. Putem studia lumina si stralucirea, dar nu si intunericul. Prisma lui Nichols ne arata variatia diferitelor culori si modalitatea in care acestea pot reflecta lumina in functie de lungimea de unda. Intunericul este termenul creat de noi pentru a explica lipsa luminii”In final studentul intreba:“Si raul, domnule profesor, raul exista?”“Da!”“Dumnezeu nu a creat raul. Raul este absenta lui Dumnezeu in inimile oamenilor, este absenta dragostei, omeniei si credintei. Dragostea si credinta sunt ca lumina si caldura. Ele exista. Absenta lor da nastere raului”Acum era randul profesorului sa taca.
Numele studentului era: ALBERT EINSTEIN.
De pe net.