vineri, 23 octombrie 2009

SARUT MANA DOAMNE!



Cand eram copil auzeam de la oamenii batrani expresia ,,pupa-ti-as talpile Tale Doamne" si eram dezorientat, mirat, amuzat cateodata de aceasta exprimare. Cu timpul am realizat ca ea, expresia, vine din adancul sufletului, dintr-o constientizare clara a credinciosului ca omul nu este vrednic de mai mult inaintea lui Dumnezeu, sau cum spune o rugaciune a bisericii, ,,toata dreptatea mea inaintea Ta Doamne este ca o carpa lepadata".
Mai mult decat atat, observam ca multa lume trece prin dreptul bisericilor si se inchina, lucru frumos si bun pentru suflet, dar facut in graba, pe ascuns, cu frica sau mai ales cu rusine. Si zic asta pentru ca sunt oameni care daca au posibilitatea, si nu sunt intr-un mijloc de locomotie, se opresc in dreptul bisericii, isi scot palaria se inchina frumos, clar, asa cum au invatat de la bunica sau de la parintele cand erau copii, apoi isi vad de drum.
Ideea este ca aceste gesturi reprezinta un salut adresat Lui Dumnezeu, unul normal, firesc, pentru ca Dumnezeu este Persoana si persoanele au nevoie de comunicare pentru perceperea unor idei. Acest lucru poate fi remarcat in viata de zi cu zi, cand oamenii se saluta intre ei, cand copiii isi saluta parintii, cand ne salutam profesorii, prietenii, sefii, cu saluturi diferite si adaptate la situatie, la persoana.
,,Salut, hai noroc, sa traiesti, sa traiti, respectele mele, ola, buna ziua sarut mana", sunt expresii intalnite zilnic, practicate de fiecare dintre noi la momentul potrivit, uneori ca asa trebuie, alteori din complezenta sau obligatie.
Revenind la salutul batranilor, care noua celor tineri ni se pare a fi ciudat, reprezinta constientizarea ca Dumnezeu, fiind deasupra noastra, desi teologic vorbind este peste tot, talpile Sale sunt prima optiune vizibila, metaforic vorbind. Asta face ca astazi, daca nu suntem in stare sa pronuntam expresia mai sus mentionata, sa facem un exercitiu cu noi insine si sa incercam sa-I adresam Lui Dumnezeu macar salutul pe care il adresam parintilor nostri, caci El este Parintele, Tatal nostru din ceruri, si merita fara frica sau rusine macar un sarut mana Doamne !

luni, 12 octombrie 2009

USA



Povestea spune că uşa sufletului doar noi o putem deschide
Un pictor a pictat o icoana care îl reprezenta pe Iisus în faţa unei uşi. Şi-a chemat prietenii pentru a le auzi părerea. Toţi au admirat icoana, frumuseţea şi blândeţea chipului lui Iisus, atitudinea lui solemnă în faţa uşii întunecate. Toţi erau încântaţi şi aveau numai cuvinte de laudă, când unul a spus:
–Maestre, mi se pare că lipseşte ceva uşii. Ea n-are clanţă, cum se poate intra? Pictorul a răspuns:
–Uşa la care bate Hristos, se deschide numai dinăuntru... .

Primită pe mail. 

duminică, 11 octombrie 2009

IERI, AZI, MAINE

Ieri, azi, maine. De cate ori nu ati folosit aceste cuvinte. De cate ori ele v-au ghidat pasii prin viata, masurandu-va pretiosul timp petrecut printre oameni, in alergarea pe drumurile incalcite ale vietii.
Ieri, tine de trecut, nu mai este palpabil, ce a fost ieri a ramas imprimat in materia cenusie a creierelor noastre, pe hartia ziarelor, in memoriile Pc-urilor, pe benzile filmelor. Deja cand vorbim de ieri, ni se pare ca nu am trait, pentru ca ziua de ieri nu o mai poti trai vreodata, este un vis trait, este un timp mort, este un film vechi vizionat la unison de toata suflarea.
Si daca ieri a a fost un vis trait, maine, este dorinta de a trai, e tot un vis, este o speranta, pentru ca maine, este deja departe. Nimeni nu stie, afara de Dumnezeu fireste, ce se va intampla maine.Toata lumea are planuri, toti spun ca maine vor face si vor drege, ca timpul va fi bun sau rau, dar pana maine mai e mult, se pot schimba o gramada de lucruri, unii se nasc, altii mor, lumea poate renaste sau poate disparea. Visam la ce vrem sa facem maine, uitandu-ne la ceea ce am facut ieri.
Si aici e greseala, ca uitam de azi, acest cuvant care reprezinta prezentul, realitatea, palpabilul. Azi, din pacate nu se speculeaza prezentul, nu se traiste prezentul, toata lumea suspina dupa trecut si viseaza la viitor, marginalizand prezentul.
Carpe diem, arhicunoscutul dicton, a ramas si el tot de domeniul trecutului, pentru ca trairea clipei, a momentului nu poate fi facuta decat azi.
Adica azi poti merge la scoala, la serviciu, la biserica, la parinti, la prieteni, la peste, la fotbal, doar azi, pentru ca ieri nu ai fost si nu poti da timpul inapoi, iar maine e posibil sa nu mai poti face acest lucru.
Ieri, si maine, sunt vise. Intre doua vise isi traieste omul viata care e ca un vis.
Deci, daca vrei sa faci ceva, daca vrei sa faci ceva bun, sa faci azi. Daca vrei sa faci vreun rau, lasa-l pe maine, poimaine, raspoimaine.......niciodata .

duminică, 4 octombrie 2009

CIMITIRUL DE COPII

De la început vă spun să nu vă înspăimântaţi din cauza titlului. Aparenţele înşală de multe ori.
Postarea de azi este povestea unui om care trebuind să călătorească până într-un mare oraş, în timpuri mai vechi, şi având mult de mers, la un moment dat a oprit să se odihnească.  Locul unde a oprit omul era la marginea unui sat, lângă un cimitir. S-a dat mai aproape şi din curiozitate a început să citească pe cruci ,,aici odihneşte sufletul robului lui Dumnezeu....care a trăit 3 luni"; mai incolo unul de 2 luni, altul de 6 luni, unul de un an. Măi să fie, gândea călătorul surprin, un cimitir de copii.
Din întâmplare trece pe acolo un sătean şi-l întrebă: "de ce sunt aşa mulţi copii morţi la voi?" Atunci, omul zâmbind, i-a  spus că nu sunt copii cei răposaţi din cimitir. Sunt oameni care au fost maturi odată. "Dar, de ce sunt trecuţi aşa pe cruci?" Localnicul îi răspunde tot zâmbind, spunându-i călătorului că în satul lor nu se socotesc decât acele zile în care omul a trăit efectiv. Adică necertat cu nimeni, vesel, sănătos. Doar acele zile sunt trecute pe cruce. Ele însumează luni sau ani, în funcţie de fiecare, pentru că restul timpului e trăit degeaba. Muncitul, mâncatul, băutul, vrajba şi  minciuna sunt lucruri făcute de toţi oamenii. De trăit efectiv însă... .

Primită pe mail.