miercuri, 20 mai 2009

TRENUL VIETII

Un lung tren ne pare viaţa,
ne trezim în el mergând,

fără să ne dăm noi seama,
unde ne-am suit şi când.

Fericirile sunt halte
unde stăm câte-un minut;

până când să ne dăm seama,
sună, pleacă, a trecut...


Iar durerile sunt staţii ,
lungi de nu se mai sfârşesc,

şi, în ciuda noastră, parcă ,
tot mai multe se ivesc.

Arzători de nerăbdare,
înainte tot privim,

să ajungem mai degrabă,
la vreo ţintă ce-o dorim.


Ne trec zilele şi anii,
clipe scumpe şi dureri,

noi trăim hrăniţi de visuri,
şi-nsetaţi după plăceri.

Mulţi copii voioşi se urcă,
câţi în drum n-am întâlnit!...

Iar câte-un bătrân coboară,
trist şi frânt, şi istovit.


Vine-odată însă vremea
să ne coborâm şi noi;

ce n-am da, atunci, o clipă,
să ne-ntoarcem înapoi?

Dar, pe când, privind în urmă,
plângem timpul ce-a trecut,

sună-n Gara Veşniciei;
am trăit şi n-am ştiut!...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu